Referinţe critice la poesie

Elleny Pendefunda, fundiţa de nouă ani a poeziei româneşti. Este poate cel mai tânăr autor al unui volum de versuri din România. Evident, fiind vorba despre o carte scoasă la o editură serioasă, cu o lansare spectaculoasă: scriitori, critici, amatori de autografe, pe scurt: un ceremonial pentru care mulţi poeţi consacraţi ar fi invidioşi. Cei mai importanţi invitaţi? Colegii de şcoală ai fetiţei, care este în clasa a II-a la Şcoala Junior a Univesităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi.

Cu o nonşalanţă ce izvorăşte din talentul său precoce, fetiţa sare coarda peste litere se dă în balansoar cu cuvintele, joacă şotron cu rimele şi poemele reuşite. Imaginaţia debordantă o face să inventeze piese de teatru, modifică poveşti, le aduce îmbunătăţiri, schimbă cursul literaturii române făcând poezie din modestele fapte obişnuite. Ca un artist adevărat, sensibil, suferă şi scoate din joben câte o floare sau o coroană de cuvinte. Elleny Pendefunda scrie poezii de aproape doi ani. Între un şotron şi un joc în curtea şcolii, fetiţa aşterne cu o uşurinţă de invidiat poezii pe hârtie. Versuri valoaroase scrise dintr-o suflare, poeme reuşite pe care până şi crititicii literari sunt invidioşi. Cum? Pentru că aşa îi vine, pronia cerească, atât, a fost răspunsul ei dezarmant. De câteva zile şi-a lansat şi propria carte de versuri. La eveniment a participat toată floarea cea vestită a liricii ieşene.
Poetul Horia Zilieru, scriitorul Constantin Dram, editorul Daniel Corbu, ca şi unul dintre colegii de şcoală care au ţinut câte un speech au avut numai cuvinte de laudă la adresa sa. La final, fetiţa de o şchioapă a acordat zeci de autografe, ca şi reporterului, căruia i-a şi depănat din tainele poeziei. După cum precizează tatăl fetiţei, care se ocupă îndeaproape să-i cultive talentele artistice, Elleny nu acceptă s-o atingi nici cu un sfat, darămite cu o floare. Nu acceptă să-i modifici nici măcar un catren, să-i muţi o virgulă, o cratimă, un distih. Evident, ca orice artist, are conştiinţa propriei valori. La lansarea cărţii, alături de poeţii sus-amintiţi, asistenţa pe sprânceană a fost formată din elevii de şcoală unde precocea “poetesă” învaţă. Ca un scriitor adevărat, fire artistică, Elleny a trăit cu ardoare evenimentul, înmagazinând sentimente şi trăiri deosebite, izvorul temelor viitoarelor sale poezii.
Debutul publicistic a avut loc pe când era în clasa I, în revistele Şcoala Junior şi Oglinda literară. Temele de atunci? Inspirate din viaţă, din sentimentele şi trăirile acumulate. Poeţii îndrăgiţi la început? Otilia Cazmir, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, dar îi plac şi versurile citite în franceză de tata: din Prevert sau Verlaine, de exemplu. Modestă, ea se consideră doar un copil obişnuit căruia îi place să se exprime în versuri. A fost impresionată după lansarea cărţii sale de poezii intitulate “Răsărit de curcubeu”. Nu a avut emoţii, deşi a vorbit unei săli întregi. Citim una dintre poezii. “Într-o zi am luat un pahar gol şi l-am pus pe pervazul de la geam. Când seara a venit, mama mi-a citit o poveste şi am auzit căzând un strop de apă. Dar ploaie nu era, ci-un strop de lacrimă/ a unui înger.” O întreb cum i-a venit ideea poemului. Îmi răspunde în şoaptă: “pur şi simplu mi-a venit aşa, dintr-odată”, încearcă ea să explice traseul de neînţeles al inspiraţiei. Poetul ieşean Horia Zilieru a afirmat la lansarea cărţii că e chiar uşor gelos pe condensarea fantastică din versuri şi uşurinţa exprimării. Ca şi în pictură, pentru că volumul de versuri este ornat şi cu principalele picturi ale lui Elleny. Sunt poezii clasice scrise dintr-o suflare. Puţine versuri cu ştersături, totul dintr-o singură mişcare. Ideea strângerii într-un volum a celor mai bune poezii ale sale scrise de circa doi ani a venit întâmplător. A fost apreciată la o întrunire a scritorilor când îl însoţea pe tata şi a avut curajul să citească celor din asistenţă din poeziile sale. Tuturor le-au plăcut, au încurajat-o şi i-au sugerat să scoată o carte. Dar atunci ea deja debutase, în revista Oglinda literară. Aşa a ajuns Elleny un mic campion, un pionier în lumea poeziei româneşti. În ce priveşte picturile, a participat la expoziţii colective, inclusiv în străinătate. Ca şi poetul Topârceanu, iubeşte mult animalele. Lui Elleny îi place să observe cu lupa fiecare gânganie mică, furnică, greier sau ce-o fi, tupilaţi în spatele unor flori mirabolante. Aceeaşi atenţie acordă şi operei sale: pentru fiecare cuvânt sau catren caută uneori în dicţionare, se uită la expresii şi la înţelesurile sale în toate enciclopediile avute la îndemână. “Vede ce sinonime sunt, ce variante sau familii de cuvinte. Pur şi simplu se joacă cu cuvintele!”, spune tatăl său. Visează foarte mult, uneori cu ochii deschişi. Şi iubeşte mult curcubeul, de aici şi titlul volumului: “Răsărit de curcubeu”. Îi place şi dramaturgia, iar cea mai “grea” carte citită de Elleny este “Adam şi Eva” de Liviu Rebreanu.
A trăit dintotdeauna în prezenţa animalelor. Are căţel, pisică cu pisoi, papagal, broască ţestoasă, iepure, peşti, îi place să iasă în natură, să călătorească, să urce pe munte, să meargă la spectacole cochete. Şi peste tot pune întrebări, de ce trei petale şi nu cinci, de ce un cer, de ce o noapte, de ce o zi şi o împărăţie a copiilor atât de scurtă… Se poartă cocheţică în lumea minunată a viselor, ca şi acum visătoare, în viaţa de zi cu zi. Poate de aceea dimineaţă se trezeşte greu din lumea minunată a basmelor induse de somn. Îmi scrie emoţionată şi obosită de atâtea întrebări numele pe cartea care mi-o dăruieşte. Şi observ în timp ce o pozez cum îi răsar aşa, din senin, în colţul ochilor, două lacrimi. Ca două versuri: “Frământare: oricât aş vrea, nu pot visa. Nu pot cânta, nu pot mânca, nu pot dansa, nu pot/ şi-oricât aş vrea nu pot visa”.
Cristinel POPA
Elleny Pendefunda îşi inventă propriile „daruri” de ziua celor mici mari în visare. Ce fel de daruri? stihuri cât mugurii înfriguraţi de roua literei. Câte un pic din toate cele: candoare, puritate, rază de arşiţă.
 
Modelul său, de linişte tăcută în curăţie, este Mama: „Ca furnica sub lalea”. Vrea să meargă pe vârfuri, pe un petecel de nor: „O aripă de fluture se zbate”. Încă nu-l „vede” cât un „vultur” (cum încă mai învăţ de la Magistrul meu Arghezi). Îl aşteaptă pe Moş Crăciun, nu în sănioara din copilăria noastră, ci într-o maşină (timp modern): „O, Doamne,/ Apasă butonul/ … / Un vis să îmbrac/ Frig să nu-i fie…”
Şi ce mai vede? nişte „rime”: „Poate e praf/ Şi mă trezesc/ Cu ditamai/ Puricele-n cap”: o notă muzicală de râs ştrengar. Ca să alunece într-un basm, oglinda arătând-o tristă „vrăjitoare”. Atunci, stinge lumina şi partea de vis în patru anotimpuri o închide între coperţile unei cărţi. Acolo, se împlinesc semnele; acolo, e îngerul său (Îngerul şi eu: „Într-o zi am luat/ un pahar gol şi l-am/ pus pe pervazul de la geam.// Când seara a venit/ mama mi-a citit/ o poveste/ şi am auzit/ căzând un strop de apă.// Dar ploaie nu era …/ ci-un strop de lacrimă/ a unui înger.”) Cine e acest „înger”? Deocamdată, substantivul: care începe „a-şi face de cap”.
Ochiul cel Mare ştie însă când se va ridica şi pleoapa verbului să pună în mişcare litera suitoare. Noi i-am văzut polenul de pe „aripa de fluture”. Atâta timp cât suntem fideli emoţiei…
Horia ZILIERU
Semnele unui început de povară ProSaeculum 5-6 /2010
 
În ultimii ani au început să apară volume de poezii semnate de autori având vârste fragede şi chiar foarte fragede. Sunt copii care deja atenţionează asupra discernământului lor artistic, uneori şi prin alte limbaje decât cel al literaturii: muzica şi artele plastice se află în prim-planul preocupărilor unor copiii ce muncesc infinit mai mult decât alţii, adăugând astfel talentului nativ elemente ale unei construcţii durabile în timp, înlocuind astfel, de multe ori, ceasuri ale jocului intens copilăresc cu meditaţia asupra filei albe sau direct în faţă computerului, cu aducerea de imagini sensibile pe pânză sau interpretarea unor piese muzicale de reală virtuozitate. Unele manifestări rămân, inevitabil, în sfera duioasă a copilăriei; altele surprind prin maturitate precoce, prin forţa de relevare şi organizare la nivelul imaginarului artistic a unor forme de sensibilitate şi intuiţie demne de remarcat şi de reţinut.
Un asemenea exemplu îl reprezintă Elleny Pendefunda, elevă de început a prestigioasei şcoli Junior, ce ţine de Universitatea „Al. I. Cuza”, atrasă egal (cum e şi firesc la vârsta începuturilor) de muzică, pictură, literatură. Trecând peste bariere de vârstă, artista vine în faţa noastră cu o carte scoasă de editura Princeps Edit, cu titlul simbolic Răsărit de curcubeu. E o carte ce beneficiază de o postfaţă semnată de un senior al poeziei, Horia Zilieru, prin care se motivează şi se încurajează un act de curaj şi numai. De asemenea, cartea (cărticica, privită ca obiect editorial frumos şi îngrijit lucrat, prin grija diriguitorilor cunoscuţi ai editurii în cauză) înseamnă nu doar o reunire a unor texte ce au mai apărut în revista şcolii şi în Oglinda literară ci şi un potrivit prilej pentru introducerea unor imagini după tablourile sale, dintre care câteva sunt chiar de reţinut şi de discutat la modul serios, cum ar fi Joc la patru ani, Fluturaşul, Catedrala de Paşti: surprinde o plasare în regimul imaginarului foarte potrivit personalizată, o distribuţie a coloristicii ce motivează şi se motivează, o ştiinţă a privirii şi „re-aşezării” artistice a obiectului ce devine subiect artistic. Introducând asemenea imagini în carte, autoarea nu a obţinut (doar) ceea ce obţin majoritatea scriitorilor care fac astfel de operaţiuni, adică o manipulare a cotei de interes pentru cartea ca ansamblu ci a evidenţiat două laturi egale ale personalităţii sale artistice în devenire, laturi complementare, explicându-se, completându-se, dialogând şi evidenţiind feţe ale sensibilităţii nemediate ale unui foarte tânăr creator.
Poeziile din acest volum amintesc, dacă e careva care să fi uitat acest aspect, că poezia a fost pentru umanitate, în străfunduri ale istoriei, supapa cea mai convingătoare şi mai cuprinzătoare prin care lumea se îndrepta spre rotunjirea spiritualităţii sale; poezia e formă veche de comunicare, cândva la îndemâna iniţiaţilor şi a iluminaţilor, comunicare cu zeii şi cu natura, comunicare ce fascina, impunea, motiva, re-ordona lumea; poezia a fost cândva totuna cu mitul şi cu proiecţiile imaginare multiple ale unei lumi ce a înţeles de la început universalitatea acestui gen de limbaj, universalitate regăsită în muzică şi în pictură. Poate şi pentru acest motiv (încorporat genetic şi grav de tânăra Elleny Pendefunda) multe dintre poemele din volum surprind prin laconism, prin formula maximului de semnificaţie în cadre restrânse, prin provocarea imaginii dominante. Aşa că, în fapt, putem vorbi de două categorii în care s-ar împărţi textele din acest volum: unele sunt în canonul vârstei asumate, cu tonalităţi specifice copilăriei elevului de nouă ani, atras de modelul mamei, de noutatea modelului didactic (învăţătoare, teacher, directoare), de colegialitate şi prietenie, de joc şi de bucurie a vieţii. Celălalt sector este compus din poezia ce depăşeşte vârsta, uneori mirabil şi convingător pentru adevărata poezie, fără vârstă. De altfel, cele două poeme ce deschid/ respectiv închid volumul trimit spre frământare, spre pendulare ideatică şi fenomenologică, spre starea de visare (văzută drept calea propice spre poezie. Desigur, toate se petrec în cadrele unui volum scris de un copil artist care şi-a apărat cu îndârjire în faţa adulţilor modul de gândire şi de înţelegere artistică a lumii, a lumii pe care a reuşit să o cunoască până acum. Cel mai bun apărător în acest sens sunt unele stângăcii adorabile, specifice vârstei şi candoarea pe care nu o poţi găsi decât în reprezentările neviciate de trecerea prin încercările vârstei adulte.
Fiind vorba de un întreg volum, cu toate riscurile de rigoare, putem vorbi de un micro-univers configurat de versurile semnate de Elleny Pendefunda. E un spaţiu al şcolii şi al colegialităţii, al relaţiilor cu îndrumătorii didactici, al sentimentelor şi al nevooi de copilărească gratulare şi apreciere spontan-copilărească. E, apoi, un univers al copilăriei, în care sărbătoarea Crăciunului devine forma superioară de percepere şi asimilare a bucuriei, a plinătăţii existenţiale, a frumuseţii împlinirii. Un vers foarte frumos trimite spre „maşina vieţii” care „e o haină”, într-o depăşire a simplei efuziuni infantile în faţă sărbătorescului, în general. Alte poeme consacră imaginea îngerului şi a sferei semantice ce îl însoţeşte; de remarcat, aici ca şi în alte câteva ocazii, aplecarea şi asupra versului alb, într-un mod vizibil reuşit. Ca şi în pictură, copilul poet este fascinat de anotimpuri, de coloristica acestora, de trecere şi de noutatea presupusă; dincolo de o nostalgie minimală, e o întreagă dispoziţie a vârstei şi a consumului de imagini specifice ciclicităţii naturii.
De departe, imaginea centrală a volumului, cea care ordonează lumea propusă de tînăra poetă este imaginea mamei, într-o percepţie în care sensibilitatea, afectul şi gândirea poetică se întâlnesc. Într-un poem se realizează un interesant transfer între lumea umană şi cea vegetală, prin puterile deţinute numai de mamă (un text sadovenian vorbeşte de mama sa ca de „o mare farmazoană”; nici Creangă nu uitase să accentueze această putere ce le diferenţiază pe mame de restul lumii: „Părul ei roşu rubin/ Îl revarsă în petale/ Şi pe crengile de-arin/ Muguri cresc din nou la soare.”
Cele mai surprinzătoare poeme (poate şi cele mai concentrate) sunt Miraj şi Dorinţă („Hocus-pocus/ Abracadabra:/ Sorii împietriţi/ De vrei să-i măriţi/ În pereţi suciţi.”, respectiv: „Stinge lumina/ Mănâncă tulpina/ Până când un altul/ Va rupe înaltul!”. Poţi să găseşti, desigur, semnele jocului, activitate dominantă a vârstei (şi, oricum, ludicul e al tuturor creatorilor); poţi însă identifica mărci ale unui cogito ce se va manifesta poetic în timp, dacă Elleny Pendefunda va avea în continuare ambiţia, dăruirea, capacitatea de dăruire şi de integrare în canonul artistic.
Atunci, am putea vorbi de ceea ce va caracteriza un univers artistic multiplu, crescut concentric precum vârstele arborelui înscrise în trunchiul său evoluat cu anii ce i-a acumulat. Semnele din acest prim volum sunt cu adevărat încurajatoare şi motivante pentru ce ar trebui să urmeze aşa că vom urmări cu atenţie şi interes ceea ce ce sa va petrece pozitiv în activitatea aceste foarte tinere şi promiţătoare autoare.
Constantin DRAM
Poezia nu (mai) are vârstă, Antiteze 1/ 2011
 
Poezia lui Elleny există prin respiraţia ei firească, prin privirea ei iscoditoare, printr-o surprinzătoare tentă de maturitate la un copil care nu de mult rostea si scria pentru prima oară „Ana are mere”. Astfel, poeziile rezonează perfect cu pictura artistei, încercând, în acelaşi timp, să fie o mărturie indubitabilă a originalului „Elleny Pendefunda”. La fel ca si poezia pictura ni se înfăţisează ca o autentică trăire a fetiţei, care descoperă mediul înconjurător,pentru a privi pe zi ce trece cum nemărginita lume începe să-si cunoască marginile. De la o „mâzgălitură”albastră, în centrul căreia o pată rosie – păzită de câteva liniuţe subţiri verzi, desenate sub formă de frunze ne face să descoperim, într-adevăr, un mac si până la „Elleny si balaurul” prezenţa copilului nu este alterată, nu este trucată, nu este compromisă. Cartea Răsărit de curcubeu , în cele 86 de pagini de poezie si pictură, aparţine imaginaţiei si talentului, seriozităţii si damnaţiunii acestei fetiţe care încearcă să-şi exprime tăcerile astfel. Pornind de la poezii scrise poate sub formă de replică la poeziile pe care doamna educatoare si, mai apoi, doamna învăţătoare i le-a dat să le înveţe pentru diferite momente festive, cum ar fi „Ziua mamei”, „Eu si scoala Junior”, „Zile de iarnă”,„Primăvara”, Elleny Pendefunda nu se mulţumeste cu atât si, descoperind acest nou limbaj, fie chiar si sub forma jocului „căutător de rime”, începe să scrie poezie, ignorându-si vârsta, deschizând acele încăperi aflate încă . „Oricât as vrea / nu pot visa. //Nu pot cânta, / nu pot mânca, / nu pot dansa, // nu pot // si-oricât as vrea / nu pot visa. (Frămantare )sau „Într-o zi am luat / un pahar gol si l-am / pus pe pervazul de la / geam. // Când seara a venit / mama mi-a citit / o poveste // si am auzit / căzând un strop de apă. // Dar ploaia nu era… / ci un strop de lacrimă / a unui înger.”
Elleny Pendefunda nu-si trădează vârsta, dar nici poezia pe care o scrie si pe care o semnează cu aceeasi maturitate pe care „oamenii mari” o au atunci când îsi asumă (sau ar trebui să-si asume) responsabilităţile. Astfel,poezia Basm o surprinde pe autoare în deplina sinceritate a talentului ei autentic: „Mi-ar plăcea să fiu vrăjitoare / În lumea mare / Unde sunt vrăjitoare. //Mi-ar plăcea / Si m-ar întrista. // Că nu-i lumea mea.
De asemenea pictura „Flori de copil” vine să ne confirme asumarea acestui talent, ce nu poate fi o întâmplare, ce nu poate fi „un joc de copil”, ci pur si simplu încearcă să ne tragă de mânecă, să ne atragă atenţia: „Hei, oamenilor mari, sunt si eu pe aici!”
Dorinţa exprimată a autoarei, chiar în poezia Dorinţa încearcă să ne convingă, de statutul pe care si-l asumă Elleny Pendefunda, acela de a pătrunde în lumea de basm a poeziei, lume în care se transformă în blestemul de a scrie o viaţă de om se transform în balaurul cu şapte capete responsabil cu nelinistea creatorilor autentici. „Stinge lumina / Mănâncă tulpina / Până când un altul / Va rupe înaltul” – acesta este destinul asumat al Elleny Pendefunda, destin declanşat de acest volum de poezii sau cum spune chiar autoarea în finalul poemului Anotimpurile „şi în faţa ei o carte// Împlineşte toate semnele.”
Pe cât este astăzi de prematur să ne imaginăm evoluția poeziei si a picturii la Elleny Pendefunda, pe atât de firească ni se pare continuitatea unui destin cât şi pictura sunt gesturi fireşti ale autoarei prin care aceasta încearcă să descopere următorii paşi făcuţi pe cont propriu.
Adi CRISTI
Hei, oamenilor mari, sunt si eu pe aici!,Cronica, august 2010
 
Micuţa autoare a cărţii Răsărit de curcubeu bate recordul precocităţii poetice: la doar nouă ani, Elleny Pendefunda versifică, desigur cu stângăciile, suavitatea şi candoarea specifice vârstei, dar uneori şi cu o uşurinţă care i-ar face invidioşi pe mulţi veleitari ajunşi la vârsta biologică (nu şi creatoare!) a maturizării. Tematica este, fireşte, cea specifică unei copilării deschise cu toţi porii spre frumuseţea unei lumi crezute, încă, perfecte. Sau, mă rog, aproape perfecte; micile drame nu lipsesc nici acum, dar sunt repede depăşite: „Când te supăr, mamă,/ Sunt tare mâhnită/ Şi-n suflet mi-e teamă/ Că nu poţi fi ferită// De cei răi, de ploaie,/ Dar la gândul meu/ Inima se-nmoaie,/ Dor de Dumnezeu” (Mâhnire). Altfel, mamei şi învăţătoarei, anotimpurilor şi sărbătorilor dragi, basmelor şi viselor candide ale copilăriei le sunt dedicate texte nelipsite de fiori autentici. Un poem precum îngerul şi eu este o dovadă că, în puţine, dar fericite cazuri, revelaţia divină consună cu cea poetică: „într-o zi am luat/ un pahar gol şi l-am/ pus pe pervazul de la/ geam.// când seara a venit/ mama mi-a citit/ o poveste// şi am auzit/ căzând un strop de apă.// Dar ploaie nu era…/ ci-un strop de lacrimă/ a unui înger.” îndrumată corespunzător, iar nu excesiv, prin lecturi poetice de o dificultate graduală şi care să nu îi subtilizeze din timpul alocat jocurilor celor copilăreşti (care, surprinzător, cam lipsesc din această primă dovadă a trudei poetice), Elleny Pendefunda ar putea în viitor chiar răzbate pe drumul atât de spinos al poeziei…
Emanuela ILIE
Elleny Pendefunda, Răsărit de curcubeu, Poezia 3/2010
 
          Precocitatea este un dar al lui Dumnezeu pentru cei alesi. Asa cum împarte talentul, fiecăruia pe măsura destinului prescris, asa lasă ca acesta, talentul, să se manifeste la unii mai devreme şi să nu se mai stingă până ce omul fizic moare, la alţii să fie ca un pojar, să vină, să ardă pielea şi să chinuiască sufletul de sub ea, ori, în unele cazuri, când tragedia îi caută şi-i scoate din viaţă în plină putere de manifestare a acestuia (vezi la noi cazurile Iuliei Haşdeu sau Nicolae Labiş, ca să nu-l mai enumerăm aici pe Eminescu, al cărui destin a fost curmat şi el de timpuriu). Chestiunea aceasta, a talentului precoce, a manifestării lui timpurii, ţine, cel putin în zilele noastre, de conjuncturi mult prea prielnice de ieşire în arenă. Mozart s-a manifestat din anii copilăriei, de pe la patru ani. Viaţa nu l-a lăsat pînă la capăt să-şi ducă dincolo de firesc talentul de geniu. Altele erau însă conjuncturile de atunci, contextele sociale, mediile de manifestare. Altele sunt acum. Nu putem, totuşi face comparaţii între contextele sociale de acum câteva secole şi cele din prezent, deşi, în unele cazuri, asemănările sunt suficient de vizibile. Se mai spune că, atunci când Dumnezeu vrea să-l piardă pe un om, îi ia mai întâi minţile pe care tot El i le-a dat. Cum de altfel, se mai spune, că atunci când un om este înzestrat cu mult talent, când este geniu, Dumnezeu l-a lăsat pe pământ să-i arate lumii luate de alte griji mărunte decât cele câteva frumuseţi veşnice parte din minunăţiile pe care El le are acolo, sus. Cum, de asemenea, se mai spune, că, atunci când un om pleacă de tânăr din această lume, Dumnezeu îl ia la El, că doar pe cei buni El îi ţine de-a dreapta Sa
Un exemplu de bun augur mi se pare a fi cazul elevei ieşene Elleny Pendefunda, care, cu exuberanta copilului dotat, crescut într-o familie de tinută aleasă, de traditie intelectuală de lungă durată, a publicat prima carte de poeme si pictură la o vîrstă care le întrece pe toate cele date exemplu pînă acum. Răsărit de curcubeu, apărută la Editura Princeps Edit din Iasi, vine parcă după o ploaie liniştită de vară, cu o arcuire peste dealurile iluzorii ale unei copilării în care suma artelor a dat un sens vieţii. Poemele şi desenele însumează complementar un mic obiect de artă, deci toate la un loc exprimă un incipit creativ demn de urmărit, mai ales prin faptul că ele vin dintr-o firească modalitate de a trăi copilăria, dintr-un datus nascendi cu care nu multi copii vin pe lume.
Câteva poezii au o densitate care te îndeamnă la meditaţie, te face să-ti pui întrebări si, mai ales, să întrevezi că în micul creator se ascunde un viitor mare poet. Poezia cu care începe cartea – Frământare – demonstrează cu asupra de măsură catharsisul pe care poeta îl trăieşte cu o adevărată conştiintă a actului creativ, a cunoaşterii propriilor forţe, încă modeste, ale începutului creator: „Oricât aş vrea/ nu pot visa.// Nu pot cânta,/ nu pot mânca,/ nu pot dansa,/ nu pot// si-oricât as vrea/ nu pot visa”. Această defăimare declarativă a „neputintei” poate fi luată ca act de mare curaj pentru o mică artistă, care-si propune să abordeze artistic trăirea propriei copilării printr-un gest de întelegere matură a propriei vointe. Este poate cea mai izbutită poezie a cărţii. În aceeasi linie merge si poezia Îngerul si eu: „Într-o zi am/ luat un pahar gol si l-am/ pus pe pervazul de la/ geam.// Când seara a venit/ mama mi-a citit/ o poveste// si am auzit/ căzând un strop de apă.// Dar ploaie nu era…/ ci un strop de lacrimă/ a unui înger”. Viziunea poetică este demnă de forţa unui poet matur. Alteori, în aceeasi manieră, a versului alb, unde talentul este mult mai aproape de ceea ce doreşte să ne comunice în mod original poeta, reuşeşte adevărate pasteluri, de o cromatică vie pe care o descoperim si în picturile sale, asa cum ar fi poezia Toamna bogăţiilor. De asemenea, în poezia Rime, scenariul, cu imaginea în transformare, dovedeşte o capacitate vizionară remarcabilă. Chiar si ironia, ca în jocurile de copii din lumea folclorică, se face vizibilă în texte ca Viaţa: „Lasă-mă si pe mine/ Să trăiesc ca un câine!/ Chiar si atunci când păţesc/ Trebuie să gândesc.// Hai-ho, hai-ho,/ la muncă-mi place rău…/ Vai, câtă treabă am:/ Să mă machiez un an!” Sau ca în Miraj: „„Ini-mini-hop-şi-asa,/ Să zburăm stufoasa mea”.// Hocus-pocus,/ Abracadabra:// sorii împietriţi/ de vrei să-i măriţi/ în pereţi suciţi”.
Un paradox de acest fel, asemănător cu cel din poezia ce deschide cartea, îmi dă speranţa că, lăsată în apele ei, în copilăria ei, în precocitatea ei, ce dă trufandale de felul plăcut al poeziilor si desenelor din această primă carte, Elleny Pendefunda va putea deveni ceea ce ea doreşte, poetă şi pictoriţă: „Mi-ar plăcea să fiu vrăjitoare/ În lumea mare/ Unde sunt vrăjitoare.// Mi-ar plăcea/ Si m-ar întrista.// Că nu-i lumea mea”. Rămâne ca destinul propriu să-i aleagă acestei mici poete, care înţelege lumea în felul ei, frumos si cu mare sensibilitate, în aşa fel încât să putem discuta peste cincisprezece ani despre o mare poetă.
Gellu DORIAN
Elleny Pendefunda. Răsărit de Curcubeu, Convorbiri literare 7/ 2010
 
Chiar aşa, Răsărit de curcubeu, îşi intitulează Elleny Pendefunda volumul de debut (Princeps Edit, Iaşi, 2010). E un volum care însumează, cum precizează colofonul, o selecţie din textele scrise de autoare „în ultimii doi ani, publicate în revista şcolară «Şcoala Junior» şi în revista «Oglinda Literară» şi multe inedite”. De asemenea, se precizează, textele sînt ilustrate „cu reproducerile unor desene şi tablouri în acuarelă, guaşe ori ulei”, aparţinând de asemenea tinerei poete. Un mic fenomen, în fond, aşa cum vor mai fi existat de-a lungul timpului, unul însemnând deopotrivă talent, precocitate, credinţă nativă.
Greu de ştiut cum va evolua, cum se va coagula şi construi el, acest talent, atunci cînd va intra în competiţia dură cu ceilalţi şi cu sine însuşi. Şi, dincolo de competiţie (în fond, nu-i deloc acesta cuvântul cel mai potrivit), în confruntarea cu tradiţia, cu limbajul poetic, cu un orizont de cultură care poate produce metamorfoze, poate inhiba, poate descătuşa ori, dimpotrivă, aliena forţe. Deocamdată, însă, Elleny Pendefunda se mişcă firesc, natural, într-un spaţiu al ingenuităţii care produce expresie, metaforă, o anume nelinişte luminoasă în limitele ambiguităţii. Nu e vorba despre o poezie a crizei – nici un fel de mimetism la acest nivel –, ci, dimpotrivă, despre o bucurie a comunicării care oferă surprize.
La drept vorbind, Elleny Pendefunda se joacă pur şi simplu, uneori în stil avangardist, construind simplu rime, folosind ca material pe care-l modelează nu plastilina, ci cuvintele (aşa cum altădată foloseşte culorile); numai că, tot lucrând pe seama cuvintelor, lăsându-le să se ordoneze, să sune, să genereze sens, atinge note de sensibilitate în direcţia melancoliei, a unor nelinişti trăite în afara descompunerii raţionale a unor motivaţii. În fapt, Elleny Pendefunda nu este tentată, nici din motive livreşti (oricât de vag bănuite), nici de cauze care ţin de un anume bovarism, întâlnit adesea şi la consacraţi, să-şi mistifice identitatea; altfel spus, nu vrea să fie altfel decât este.
Fără îndoială că experienţa aceasta, a jocului cu cuvintele, este pentru Elleny Pendefunda una întemeietoare, un mijloc de a se cunoaşte şi de a se construi. Pe de altă parte, să se confirme astfel că poezia este limbajul originar, al copilăriei şi al mitului?! Fără să ştie de dezbaterile poeticienilor şi esteticienilor, Elleny Pendefunda pare să confirme o astfel de ipoteză. Iată un text de numai patru versuri elocvent în această direcţie: „Stinge lumina / Mănâncă tulpina / Până când un altul / Va rupe înaltul!” (Dorinţa). Dincolo de orice mimetism (nu se repetă clişee, nu se cade în muzicalitate stearpă, searbădă – şi cred că aici trebuie căutat semnul valorii acestei poezii), fetiţa de câţiva ani care a scris aceste versuri se apropie (ameninţător?) de nelinişti cosmogonice. Se poate, însă, ca versurile să fie reluarea, ca într-un joc al condensării, a unor replici cotidiene.
Oricum, printre basme şi vise, în care apar personaje ale universului real (mama, doamna învăţătoare, Moş Crăciun etc.), ea construieşte „miraje”, atrasă de farmecul în sine al cuvintelor, din care se va fi construind lumea. Un poem se numeşte, simplu, Miraj: „«Ini-mini-hop-şi-aşa, / Să zburăm, stufoasa mea.» // Hocus-pocus, / Abracadabra: // sorii împietriţi / de vrei să-i măriţi / în pereţi suciţi”. Aşadar, joc, graţie, dar şi umor: „Într-o zi m-am întâlnit / cu un băiat / şi am murit / într-un iad / că m-a împuşcat / drept în cap. //Dar am visat… / Poate e praf / Şi mă trezesc / Cu ditamai / Puricele-n cap” (Rime). Dincolo de umor, dincolo de universul familial şi de lumea copilăriei, dincolo de joc, există uneori în poezia scrisă de Elleny Pendefunda uimitoare intuiţii la nivelul expresiei poetice, pline de forţă, frizînd nelinişti veritabile. Citez doar primele două strofe dintr-un poem, care altfel sfârşeşte cu o întoarcere la umor şi copilărie, numit Maşina lui Crăciun: „O, Doamne / Apasă butonul, / Porneşte motorul / Şi-mi adu haine, // Un vis să îmbrac / Frig să nu-i fie / Aşa cum mie / Mi-e teamă să tac”. E în aceste versuri promisiunea unui talent puternic.
Bun venit, aşadar, Elleny Pendefunda! – pe un tărâm în care limbajul înseamnă joc, devorare, fiinţă.
Mircea DIACONU
Elleny Pendefunda. Răsărit de Curcubeu, Contact international 2/ 2011
 
Primită cu braţele deschise de Jurnalul Naţional, Elleny Pendefunda mi-a atras şi mie atenţia despre cartea scoasă de autoare la o editură patronată de poetul Daniel Corbu. O cunoşteam pe tânăra creatoare încă dinainte de scoatere a volumului când îi găzduisem în revista noastră câteva poezii dar nu mă aşteptam s-o văd apărând în volum. N-am participat la lansare dar faptul că Horia Zilieru, Constantin Dram şi Daniel Corbu i-au salutat volumul m-a făcut să capăt încredere în flerul meu sau în dorinţele mele de a descoperi noi talente în rândul tinerilor pe umerii cărora urmează să ne lăsăm povara unei moşteniri culturale de prestigiu. Atunci m-am gândit că Elleny Pendefunda la cei nouă ani pe care îi are este doar aşa ca o zvâcnire a unui copil avantajat de un mediu cultural favorabil, însă tenacitatea şi slujirea cu credinţă a cuvântului scris până la scoaterea unui volum m-a făcut să cred că Elleny poate fi o viitoare poetesă. Faptul că-şi ilustrează volumul cu creaţii proprii, că citeşte mult, că exersează la pian, mă determină să cred că n-a ajuns încă să se decidă asupra unui gen anume. Ar fi fost şi păgubos. Deocamdată îmi place să cred că se află în perioada unor febrile acumulări literare care s-ar putea să dea roade strălucite într-un târziu nu prea îndepărtat. Nădăjduiesc ca Elleny să-şi depăşească maeştrii cu tactul şi înţelepciunea unui artist care ştie ce vrea. Ar fi cumplit să se nască un conflict prematur între generaţii, păgubos, întotdeauna pentru cei care cred că nu mai au nimic de învăţat de la înaintaşi. Spun asta pentru că vreau să investesc în talentul copilului poet de acum pentru adolescentul poet din viitor unde mai întotdeauna adolescentul îşi doreşte cu violenţă negând sursele iniţiale, schimbări ce nu asigură întotdeauna reuşita. Nu aş fi semnalat acest lucru dacă n-aş fi văzut scris negru pe alb în Jurnalul Naţional că nu acceptă să i se modifice nici măcar o virgulă.
Numai departe decât însuşi Horia Zilieru ţine să ne desluşească „semnele unui început de povară” în: „… dar ploaie nu era …/ ci un strop de lacrimă a unui înger”. Cu un astfel de garant bineînţeles că povara devine şi mai grea pentru că aşteptarea va trebui să confirme ceea ce este salutar în tot acest demers poetic este şi strădaniei lui Filomena şi a lui Daniel Corbu de a încuraja aceşti muguri poetici abia mijiţi pe altarul de jertfă a rostirii poetice. Nu ştiu de ce această creatoare neprihănită încă are fulgerări neguroase: „să zâmbim , / să înflorim, / să murim”. Poate când va creşte mai mare va învăţa să moară cu cineva în dinţi sau de gât, pentru că acum puritatea nu-i permite nici măcar să se gândească la aşa ceva. Nu iau în consideraţia perfecţiunea rostirii poetice din „Dorinţă” ca să nu tulbur Văcăreştii, dar nici nu pot să-i fac acest gest cavaleresc de prevenţie. Când rosteşte: „O aripă de fluture se zbate / sub căldura planetei Marte”. Cred că aceasta este vârsta la care ne putem gândi că a muri puţin nu reprezintă nici măcar un sacrificiu mai ales când o faci pe altarul poeziei.
N-am să mă opresc prea mult asupra unor rostiri poetice de o mare sensibilitate dar şi suspect de mature până când n-o să mă pot convinge că Elleny are nu numai o simţire poetică dezvoltată dar şi o maturitate a creaţiei
Gheorghe NEAGU
Poetesa cu fundiţe, Oglinda literară 105, 2010
Dragă Elleny,
Ţi-am citit cu mare plăcere fermecătorul “Răsărit de curcubeu” şi ţi-am admirat nu numai talentul evident, ci şi vitalitatea, bucuria de a privi lumea şi umorul.
Sper din toată inima că vei continua să scrii, deşi nu trebuie să te sperii nici dacă acest lucru nu se va întâmpla, pentru că, aşa cum ai descoperit poesia, s-ar putea să descoperi şi alte domenii şi planuri ale intelectului în care să-ţi descoperi, de asemenea, dotări…
Eu te felicit. Îţi doresc noroc şi succes şi aştept să te mai citesc.
Ana BLANDIANA,
Botoşani 2011
 
Gânduri de binecuvântare pentru
„Îngerul meu”
de Elleny Pendefunda
Binecuvântat eşti, Doamne, care ai creat îngerii, mesagerii tăi şi prietenii noştri.
Binecuvântat eşti, Doamne, care în copii ne-ai dat bucuria să-i vedem pe îngerii cerului frumoşi şi sfinţi.
Binecuvântat eşti tu, care îi faci pe copii să fie mereu mesagerii viselor frumoase.
Binecuvântat eşti tu, care inspiri copiilor gânduri şi versuri inspirate pentru bucuria celor mari.
Binecuvântat să fii pentru aripile de îngeri ce se întind şi astăzi peste pământ prin copii, comorile pământului.
«”Lăsaţi copilaşii şi nu-i împiedicaţi să vină la mine, căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”…
Şi cuprinzându-i în braţe îi binecuvânta, punând mâinile asupra lor» (Mc 10,14-16).
Cu bucurie, preţuire şi binecuvântare pentru aripile de îngeraş ale speranţei Elleny.
  Ep. Petru GHERGHEL
     Iasi, 1 martie 2011
 
Nu poate fi bucurie mai mare decât să vezi adunate în paginile unei cărţi gândurile unui copil exprimate în versuri. Iar atunci când volumul mai este şi ilustrat de autoarea de nici zece ani împliniţi, parcă îţi vine să te bucuri că ai ajuns în posesia unei cărţi complete de autor, unde metafora dă culoare poeziei iar penelul culoare ilustraţiei.
Gheorghe NEAGU
Răsărit de curcubeu, Elleny Pendefunda, Oglinda literară 110, 2011
 
Copilăria, cu lumea ei doldora de vise şi de luminoase plăsmuiri ale fanteziei, a avut dintotdeauna însemnele poeziei autentice.Îngerii, purtând vestirile pline de taină şi înţelesuri, le rosteau cu glas de copil. Copiii murmurau incantaţii poetice în templele Mesopotamiei sau ale Egiptului antic, în Parthenonul Atenei sau pe treptele Capitoliului, înălţau rugăciuni în catedralele gotice sau la Sfânta Sofia din Constantinopol.
Poezia autentică poartă, ca pe un blazon al nobleţei, însemnele copilăriei celei fără de prihană. Abia-nţelese pline de-nţelesuri, tainele lumii înseninară fruntea de copil a lui Mihai Eminescu, fragilitatea de polen a acestei vieţi a lăsat o undă de tristeţe în privirea copilului Iulia Hasdeu, teama din ochii ciutei pierdute în miez de codru s-a răsfrânt în felul de a fi al copilului Nicolae Labiş. Poeţii-copii, îndrăgostiţi de Logosul românesc, sunt, astfel, moştenitorii unei mari tradiţii. În anii 60 ai secolului trecut o întreagă pleiadă de poeţi-copii s-a afirmat, păşind cu pas rimbauldian pe treptele afirmării valorice: Mircea Dinescu şiDoina Uricariu, Aurel Pintea şi Vasile Poenaru, Ion Mureşanu şi Cleopatra Lorinţiu, Gabriela Hurezeanu şi Paul Balahur, Matei Vişniec, Elena Ştefoi şi mulţi alţii. Acestora li se pot adăuga multe nume din poezia basarabeană: de la Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, şi până la ultima generaţie de poeţi-copii, afirmaţi în paginile revistelor Florile Dalbe, Noi, Clipa Siderală sau Literatura şi arta.                                                                              
Ea vede lumea prin lacrima unui înger, mărturisind că i-ar plăcea să fie „vrăjitoare/ în lumea mare/ unde sunt vrăjitoare”, dar acest refugiu în lumea celor maturi ar şi întrista-o, fiindcă nu-i lumea ei. Constatarea sună şi ca o doleanţă: să nu le răpim copiilor lumea visurilor, a „verdelui primăverii” şi a „păsărilor care se întorc în ţară”, a „iepuraşului care aduce/ Paştele iară”.
Puritatea de rouă a verbului Elleney Pendefunda e un însemn că primăvara limbii române abia începe.
Valeriu MATEI
Primăvara limbii române, Literatura şi arta, 11/17 martie 2011
 
În drum spre Arhive, am găsit la madam Creangă, vânzătoarea de ziare, adus de Vasile Spiridon, volumul lui Elleny Pendefunda, cu o banderolă care atrage atenţia că a fost premiat la „Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret” de luna trecută, de la Chişinău. L-am deschis şi am dat peste fotografia unui îngeraş cu ochi mari şi frunte înaltă, dar ceva nu-mi place: îngeraşul are în spate o bibliotecă. Cert, acest lucru vrea să ateste mediul intelectual în care a apărut. Nu era nevoie. Deşi nu refuz titlul de „om de carte”, pe care, generoşi, mai mulţi mi l-au acordat, nu m-am fotografiat niciodată în decor cu cărţi. Fotografiile cu bibliotecă sunt pretenţioase şi apăsătoare. Lui Elleny i-ar fi stat mai bine la vânătoare de cărăbuşi, într-o livadă.
Alcătuită din diverse note, poezia ei e, dacă pot zice aşa, un document despre prospeţimea percepţiei unui copil de 10 ani, născut cu calitatea de a fi delicat. E frămîntare, nedumerire, joc, „jurnal” al momentelor de Interiorizare, însemnări de impresii şi gânduri iscate de un eveniment sau altul,- cu cât mai naive, cu atât mai originale, mai autentice. („Oricât aş vrea/ nu pot visa.// Nu pot cânta,/ nu pot mânca,/ nu pot dansa,/ nu pot// şi-oricât aş vrea/ nu pot visa.”), altele pentru câte un vers sau două („Lacrima arde/ pe ceasul lunii”). Remarcabil cu adevărat mi se pare deocamdată faptul că Elleny Penfunda a dobândit deja reflexul de a-şi înregistra în scris mişcările (gesturi şi emoţii), că pornirea de a aşeza lumea în versuri are continuitate şi că înregistrările ei tind spre un „discurs” mai dezvoltat. Constatând emergenţa clară a talentului, nu risc însă un pariu despre evoluţia lui. Natural, aş dori să nu fie un fenomen repede trecător: să fie stea, nu meteorit!
 Constantin CĂLIN
Jurnalul XI, Baadul literar , anul V, nr.4 (19), p.12-15, nov. 2011
 
 
M-am bucurat sa “fac cunostinta” virtual cu “colega” Elleny! Sa va traiasca si sa-i dea Domnul sanatate si inspiratie si inca alte haruri, pe langa cele cu care deja e inzestrata! Deocamdata o recunosc in A FI in zodia ei ! Primavara explodand, incarcata de promisiuni in multe domenii – poezie, pictura, muzica, dans – plina de vitalitate si prospetime ca luna aprilie, cu umori schimbatoare si totusi extrem de statornica in gandurile si simtamintele ei. Va duce totul cu brio pana la capat. Stie deja dozele, are deja simtul innascut al AMESTECULUI FERICIT DE SENSURI, SONURI SI CULORI ! N-am auzit-o cantand, dar dupa cum ii “canta” cuvintele si tablourile, POEZIA SI PICTURA ii vin din prea plinul sufletesc, din gena artistica parentala, din mirarea si curiozitatea care o anima, din profundul spirit de observatie al celor superdotati intelectual, din constiinta de sine.Atat de mica si atat de sigura pe datul ei! Mult noroc!
Sarut ochii,
A voastra,
Passionaria STOICESCU
9 mai 2012
 
Dumnezeu este noutate şi ne surprinde prin iubirea, puritatea şi gingăşia Sa infinită. Ce privilegiat sunt! L-am întâlnit pe Domnul în privirea atât de candidă a superbului copil Elleny Pendefunda. Întâlnirea cu acest înger divin, crainic al cerului, a trezit în mine chemarea sfântă de a tinde mai profund spre Adevăr, învăluit fiind de lumina divină.
Impresionat până la lacrimi de superbele poezii din cartea Îngerul meu, creaţii emanate dintr-un suflet pur îndrăgostit de divin, şi sub impresia înălţătoare transmisă de tablourile expuse în Inimă de înger, am încercat și eu un răspuns timid la această sfântă provocare:
Visez o mare de Lumină,
Visez cristale de-Adevăr,
Să-mi fie viaţa mai senină
Înveşmântată-n flori de măr.
Extazul mă cuprinde-ndată
Când mă-ntâlnesc cu tine, răsărit de soare,
Să-mi spui că viaţa-mi este dată
Să o trăiesc în Sărbătoare.
Iar când Apusul îmi zâmbeşte
Chemându-mă la umbra lui
Simt glasul cerului ce-mi spune
Să îi dau totul Domnului.
Când întunericul apare
Şi simt în inimă fior
Tu îmi vorbeşti, apus de soare,
De-unrăsăritcuprinsdedor.
Nu am cuvinte a mai glăsui,
Prietenia voastră e atât de-nălţătoare!
Cum pot a vă mulţumi
Apus şi Răsărit de soare?
Eu te iubesc la infinit, apus de soare
Ce îmi vorbeşti de-un răsărit
Încântător în plină sărbătoare
Purtând tot adevărul în mugurit.
Visez, visez mereu la acea Lumină
Scânteie sacră a sufletului meu
Ce-mi face viaţa mea senină
În marele mister al unui singur Dumnezeu..
Îţi mulţumesc, Doamne, pentru căte-am întâlnit în acest minunat înger al Tău-Elleny.
Îţi mulţumesc, dragă Elleny, că exişti… Aştept cu nerăbdare evoluţia ta, ce va fi fără îndoială o explozie de viaţă divină trăită în Lumină şi Adevăr.
Cu multă preţuire,
pr. Toma ENCUTA,
Scrisoare din Săbăoani, Contact international, iarna 2012
 
Am cunoscut-o luna trecută, când și-a vernisat expoziția în foaierul Teatrului de Comedie. La vârsta de doar 12 ani, Elleny Pendefunda are, deja, tușa energică, sigură și cromatica rafinată a unui artist matur. Ne-a citit și câteva poezii. În poză, cel care îi ține microfonul este Dan Mircea Cipariu (președintele poeziei la Asociația Scriitorilor din București). Cel căruia nu-i vine să creadă că un copil poate să scrie și să picteze așa este George Mihăiță, directorul Comediei și al adolescenților.
Pe urmă, Elleny mi-a dăruit o carte, ”Poemele luminii”. Este al treilea volum de poezie publicat de ea, după ”Răsărit de curcubeu” (2010) și ”Îngerul meu” (2011). ”Poemele luminii” scrise de Elleny Pendefunda nu au nicio legătură cu volumul omonim al lui Lucian Blaga. Elleny are lumina ei și un început de filosofie a ei, care izvorăsc dintr-o relație specială cu Divinitatea. Spre ilustrare, voi cita poemul ”Fluturele înnodat”: ”Când puterile cerului se vor clătina/ lumina soarelui și a stelelor/ va fi un dar/ în armonie și iubire;// căci cum aș putea să stau așa,/ să simt în piept cum bate ca un far/ oricare și oricine?// să-ntrebe inima, să nu îmi zbat/ divinul nume îngropat și-n mine,/ să știu ce fac: că-n mântuire/ voi fi un fluture-înnodat?”
Elleny are acea privire pură și penetrantă pe care numai copiii o au și care îi permite să vadă și să înțeleagă lucruri pe care puțini le văd și le înțeleg. ”Până și lumina/ o poți vedea doar dacă vrei s-o vezi./ Și lumea e atît de mică/ încât încape-ntr-un grăunte de muștar.” – scrie copila, vădind o înțelepciune ce ține și de educație, dar mai ales de structura ei interioară. Vocația  pentru pictură se citește limpede în versurile lui Elleny: ”Mă scald în troiene și ger./ Scârțâind sub  picioare/ zăpada îmi pare/ nu de puf ci de fier// (…) Sub valuri grele de omăt/ și aerul îngheață./ Nu e lumină, dar eu văd/ oceanul de verdeață.”
Cred că am pe deplin proprietatea cuvintelor, știu să deosebesc vorba de cuvânt și nu mă tem să afirm că ”Niciodată acum” este un poem genial prin adevărul profund pe care îl exprimă cu atâta subtilitate. Iată: ”Niciodată acum/ voi merge unde am fost/ un strop de lumină// Simt niciodată în mine/ oceanul de ploaie/ de care acum mă anină.// Gând mă duc și rămân gând./ Ard în cer și zbor în tină./ Voi fi fost odată – oricând.”
La doar 12 ani, Elleny Pendefunda știe  deja despre scânteia de dumnezeire care ne animă și care, într-un târziu, se va întoarce – mai strălucitoare sau mai palidă – la izvorul Luminii. Am o bănuială: această copilă are îngeri ca parteneri de joacă.
Gabriela HUREZEAN
Elleny, lumina fluturelui înnodat , Muze & Arme,
June 20, 2013
   
Elleny şi Îngerul
„Abia-nţeleg neînţelesul…”
(La cules)
Se ştie că artiştii, inerent egocentrici, se consideră egali, dacă nu mai buni decât Dumnezeu la crearea a ceva din nimic. Drama lor este că vor ca acel ceva să nu semene cu nimic alt-ceva, opaci la evidenţa că nimeni nu (mai) poate scăpa atotstăpânitorului Intertext: toate au fost spuse ori scrise[1], dacă nu de degetul lui Dumnezeu, atunci de anonimul hitit, de legendarul Homer ori de alt desţelenitor. Cristos răstignit a doua oară a lui Kazantzakis, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte a lui Ispirescu ori Ulise a luiJoyce nu sunt decât rescrieri ale Bibliei, ale aventurilor lui Ghilgameş ori ale călătoriei hărţuite a lui Odiseu; variaţii pe aceeaşi temă, ecouri şi reflexii dar nu mai puţin capodopere în sine… Uneori locul secund este la fel de bun ca şi primul loc dacă, la modul zen sau doar fatalist, învăţăm cum să pierdem în faţa divinităţii.
Din aceasta perspectivă, Elleny Pendefunda este unul dintre puţinii artişti suficient de înţelepţi, în ciuda vârstei fragede, încât să se sustragă isterizantei angoase a lipsei de spaţiu de creaţie, acceptând cu seninătate şi bun-simţ poziţia divinităţii de primus inter pares, dar şi valoarea intrinsecă a înaintaşilor. O demonstrează conversaţiile dese cu Îngerul aducător de inspiraţie dar şi ecourile certe din lecturile pertinente.
Poemele lui Elleny au crescut odată cu autoarea, după cum putem observa cu uşurinţă din lectura celor (deja!) trei volume de poezie publicate până acum, Răsărit de curcubeu (Princeps Edit, Iasi, 2010), Îngerul meu (Princeps Edit, 2011) şi Poemele luminii (Contact internaţional, 2013). Debutul publicistic timpuriu, în revista Oglinda literară, nu e singurul aspect surprinzător al biografiei sale, Elleny fiind nu numai binecuvântată cu un talent nativ în ale versificaţiei, dar şi extrem de îndemânatecă în manipularea culorilor pe pânza ori a sunetelor pe claviatura pianului. De altfel, dupa cum mărturiseşte autoarea în poemul Pensula îngerului, sinestezia dintre cele trei zone artistice i se pare cât se poate de naturală şi fără graniţe concrete: „Simt culori, / flori în cunună. / Pensula de o aşez:/ răsar case şi livezi întinse şi furtună. // Simt cum / clapele de pian / joc de cer răsună /ca atunci când m-am / culcat s-ascult / la geam / în pahar cum cade-o picătură. // Şi mă-ntreb şi azi / în seara de demult: / Cine mâna mi-o îndrumă?”. Actul artistic este „simplă” întâmplare, cadrul fertil oferit de părinţii iubitori de artă furnizându-i copilului contextul ideal pentru (re)inventarea jocului despre colorat-ritmat-rimat, într-un demers care parcă reia evoluţia srisului, de la pictograme şi ideograme la mai abstractele litere: „Prima oară nu ştiam ce fac şi nici nu ştiam ce urmează să apară din multitudinea dârelor de culoare ce rămâneau în trecerea pensulei pe cartonul aşezat pe o masă în grădină. Şi a ieşit Bica mea. Apoi am vrut să-mi închipui ceva frumos, ca de basm, care să ilustreze cuvintele unui joc numit de mine – rime. Şi au început poeziile să se scrie singure. Culorile le-au ascultat, dând la rândul lor naştere la alte rime. Poemele am învăţat să le aşez într-o carte…”[2] Tatăl lui Elleny, cunoscutul poet Liviu Pendefunda, ţine să precizeze că Elleny nu se lasă manipulată în nici un fel de ochiul profesionist, de scriitori şi editori de carte, al părinţilor, versurile micuţei păstrând intactă viziunea originală. Poate aceasta este explicaţia pentru care metafore superbe, asocieri de cuvinte şi imagini surprinzător de mature, pe de o parte, şi versuri puerile, cu ritmul sacadat al poeziei de grădiniţă, pe de altă parte, îşi dispută spaţiul primelor două plachete, uneori chiar în aceeaşi poezie. Excepţie fac Framântare, Îngerul şi eu şi Dorinţă din primul volum şi Timp, Dans, Îngerul meu, din cel de-al doilea, superbe fără îndoială. Situaţia se repetă şi cu picturile lui Elleny, care îi ilustrează din abundenţă volumele – nu toate impresionează, însă Ziua a doua, Îngerul meu, Eu şi lumina, Coborârea duhului sfânt, Să fie lumină ori Catedrală în amurg sunt nu numai impecabil realizate plastic, dar şi cu un conţinut ideatic şi spiritual de necontestat.,
Flori în cunună”
(Pensula îngerului)
 
După cum am menţionat, Răsărit de curcubeu şi Îngerul meu cuprind un strat destul de consistent de poeme „mici”, majoritatea scrise în manieră absurdă, gen nursery rhymes, destinate mai mult urechii decât intelectului: „Bunica merge la piaţă,/ Cu o roşie şi-o raţă.” (Mozbil şi bunica prietenului meu), „Mama e bună / ca o rună. / Tata e rău / ca un dulău” (Câinele). Unele prezintă evidente ecouri din poeziile din Abecedar : „În spinarea mea cea mică / duc un suflet de furnică / obosit şi bucuros / că nu merge iar pe jos” (Cântec), altele sunt facile compoziţii festiviste, în maniera versurilor recitate la serbările de 8 martie: „Mama mea e dulce floare / Primăvară simt că ea / Duce-n zâmbet şi-n spinare / Ca furnica sub lalea…” (Ziua mamei), „Mă numesc Elleny / şi sunt în clasa-ntâi. / Îmi place să iubesc, / îmi place să zâmbesc. // Iubesc învăţătoarea. / Iubesc şi directoarea. / Pe teacher o ador …” (Eu şi Şcoala Junior)…
Însă câteva „absurde” au scânteie poetică („O, Doamne, / Apasă butonul / Porneşte motorul / Şi-mi adu haine // Un vis să îmbrac…” – Maşina lui Crăciun) iar Racul, fracul şi copacul ne duce cu gândul la o lume cu accente dereglate, à la Urmuz: „Mama şi tata stau într-un copac. / I-am întrebat ce fac / şi ei mi-au răspuns să tac. // Ce răi sunt / cu copilul lor mărunt: / ăsta e un fleac. // Nu i-am lovit în cap, / i-am împuns c-un ac, / şi nici nu i-am taiat // prea frumosul frac / când le-am aruncat / printre frunze-un rac. // Dar astfel au aflat / unde sunt: // sub un copac.”O serie de alte poezii, începute la modul copilăresc, superficial ori prozaic, sfârşesc în imagini înfiorate de divin, precum această Pieta: „În spinarea mea cea mică / duc un suflet de furnică / obosit şi bucuros / că nu merge iar pe jos. // Drumul pân’ la cer e lung / lumânarea i-o aprind; / eu mai am puţin şi plâng / inima să i-o cuprind.” (Cântec). Micuţa Elleny Pendefunda realizează un melting pot disconcertant la prima vedere, în care secvenţe preluate din desene animate glisează in versuri precipitate, cu ritm popular şi viziune apocaliptică. Replica prin care personajul de desene animate preferat, micuţa vrăjitoare Bibi Blocksberg, îşi „porneşte” mătura, lasă şi ea locul unui descântec alambicat, matur întors din condei: „Ini-mini-hop-şi-aşa, / Să zburăm, stufoasa mea” // Hocus-pocus, / Abracadabra: // sorii împietriţi / de vrei să-i măriţi / în pereţi suciţi.” O surprinză plăcută este Îngerul şi eu, mărturisire sfioasă a primului contact cu Îngerul, din multele ce vor urma: „Într-o zi am luat / un pahar gol şi l-am / pus pe pervazul de la geam. // Când seara a venit / mama mi-a citit / o poveste // şi am auzit / cazând un strop de apă. // Dar ploaie nu era… / ci-un strop de lacrimă / a unui înger.” Însă măsura valorii poetei, care va fi clar confirmată de versurile volumului ultim, este dată de Frământare („Oricât aş vrea / nu pot visa. // Nu pot cânta, / nu pot mânca, / nu pot dansa, / nu pot // si-oricât aş vrea / nu pot visa.” ), cu o concentrare a zbuciumului demnă de Florica lui Ion Heliade Rădulescu.
*
„Eu ocrotită-s de ape şi cuvinte”
(Cântul)
Volumul apărul anul acesta la Editura Contact Internaţional, neinspirat intitulat Poemele luminii[i], nu mai este o simplă culegere de versuri eclectic însăilate, lecturile evidente din Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Vechiul şi Noul Testament îndepărtând ecourile „uşure” din creaţia populară facilă, Otilia Cazimir, Agârbiceanu ori Elena Farago. Chiar dacă jocul copilăriei este încă prezent, versurile capătă forţă şi consistenţă, colcăind de întrebări argheziene pline de dramatism, în esenţă cu privire la reacţia (sau lipsa de reacţie) a divinului, fie el Dumnezeu, Isus, Sfântul Duh ori simplu Înger, faţă de viaţa noastră măruntă: „Oare Dumnezeu a numărat vreodată / de câte ori ne iartă / pe noi ce nu iertăm aproape niciodată?” (Iertare), ori „Cum poate oare, [îngerul] cu aripile lui, / printre atâtea nedreptăţi să zboare?…” (Inimă de înger). Acesta din urmă, Îngerul, este un fel de daimon stănescian (însă cu faţa dumnezeiască întoarsă către poetă, şi nu cu cea demonică) care îi bate ades la geam lui Elleny şi îşi face apariţia de fiecare dată când este invocat (Senzaţia din piept). Doar bănuit în primele volume, dând târcoale, la modul ludic („Şi atunci te-am simţit / pâş-pâş / pe cărarea unui cărăbuş. // Nu te-am văzut / nici auzit. / Aripile nu au fâlfâit. / Dar pe cărarea de urcuş / eu te-am simţit.” – Îngerul meu), Îngerul devine acum un bun personal, partener de conversaţie, maestru şi furnizor de har şi inspiraţie. Poeta mărturiseşte că Îngerul ei „stă toată ziua în gând cu mine”, inspirând aşezarea culorilor şi cuvintelor pe pânză şi foaia albă de hârtie: „Te strig, Înger fără nume. / Te-am simţit. Dar nu mi-e teamă. / Baţi ades la geam /…/ Acum te strig şi ştiu când vii / şi-n har mă iei în seamă: / eşti lângă mine, / stelele care aleargă, / tornada pe care o pictez / tornada care vine.” (Senzaţia din piept) . Tot Îngerul este cel care „moşeşte”, după modelul socratian, urmat şi de Nichita Stanescu, poezia din sufletul poetei: „În suflet am un vers / şi nu ştiu cum / să-l scriu sau să nu-l scriu. / Mi-e tare teamă: / e un cuvânt / ce-l simt atât de des / şi care mă tot cheamă. // Curajul parcă / a plecat din mine deodată / şi îngerul de sub pamânt / din aripi dă: frumoasă fată, / ce simţi e doar o încercare… // Ştiu, îi răspund, să scriu / nu sunt în stare… / Şi sunt atât de speriată / în mine e un cânt / care nu ştie cum sa zboare.” (Non-curaj).
Incitantă şi inedită, în Poemele luminii, este cea de-a doua secţiune, de inspiraţie religioasă, Catehism sub aripile îngerului, un fel de ilustrare în cuvinte şi culori a lecturilor biblice. O metaforă perfectă, aici, este cea a fluturelui înnodat, în continuă zbatere a aripei-osana, închinată divinului : „Când puterile cerului se vor clătina / lumina soarelui şi a stelelor va fi un dar / în armonie şi iubire;// căci cum aş putea să stau aşa, / să simt în piept cum bate ca un far / oricare şi oricine?, // să-ntrebe inima, să nu îmi zbat / divinul nume îngropat şi-n mine? / să ştiu ce fac: că-n mântuire / voi fi mereu un fluture-nnodat”. Însă poeta acceptă şi laudă deopotrivă divinul şi umanul, spiritul şi carnea, viaţa cu tot ce presupune ea, fără să râvnească la nemurire, cum a făcut prinţul care nu voia să se nască din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte: „Există o înţelepciune a iubirii / încă de când plângeam în scutece, / necunoscând ce-mpărăţii îmi dăruiaţi, / tu, mamă, / Tu, Doamne. ” (Psalm). Imaginea lutului modelat de mâna olarului divin din Roata olarului ne duce, şi ea, cu gândul la parabola taoistă a adevăratului rost al vasului – cel de a fi gol şi astfel, de a putea fi umplut: „Am stat lânga olar şi lângă roata sa. Şi-am înţeles de ce ascultă lutul / gândul, dar şi mâna sa. // Rotind şi învârtind ridică / un vas rotund, perfect, subţire / din aer să adune-n el o parte mică, // aşa cum ştiu că eu adun în mine / iubirea, lumea, dar şi duhul / ce mă îndrumă în a face numai bine.”
Suntem siguri că vasul în plină facere, modelat din cuvinte şi culori de Elleny Pendefunda sub atenta îndrumare a Îngerului, îşi va afla, dacă nu a făcut-o deja, rostul său. Aşteptăm cu nerăbdare şi alte transcrieri ale mesajelor îngereşti.
Liliana SCĂRLĂTESCU,
Elleny şi Îngerul, Oglinda literară sept 2013
 
 Când ai în palmares două volume de poezie, ai scris şi ai publicat în reviste de referinţă pentru cultura autohtonă poezie dar şi mai multe studii despre pictură şi poezie, ai participat la diferite expoziţii de pictură în ţară şi în străinătate, când despre tine au scris recenzii şi ai fost prezentată de oameni a căror părere chiar contează în pictură şi literatură, iar ca hobby ai cântatul la pian cu pasiune dar şi cu pricepere, poţi să te consideri un artist împlinit. Ceea ce este de admirat dar totuşi nu miră pe nimeni. Sunt şi asemenea rare cupe ale creaţiei în care Divinul a aşezat cu generozitate, ştiind El că nu face risipă, ci dimpotrivă, cel astfel dăruit va simţi nevoia, la rândul său, să dăruiască semenilor din prea plinul fiinţei sale. Iar pentru un artist ajuns la maturitatea vârstei şi a operei este chiar obligatoriu să răsplătească astfel darurile primite. De aceea privim cu firească admiraţie dar fără de mirare la aceşti oameni.
Numai că, atunci când artistul pe care-l privim mai are încă la vedere aripile îngerului din care a purces este bine să ne mai şi mirăm. Elleny Pendefunda la numai doisprezece ani are această putere, exprimată în creaţie, de a ne fi dăruit şi volume de poezie, proză, studii şi eseuri, tablouri de o tulburătoare profunzime, la fel precum poeziile, iar aşa cum am spus, în puţinele clipe mai libere cântă la pian. Pentru ea este poate numai un exerciţiu de casă, însă pentru mine este exact aşa cum îmi doresc în serile târzii de toamnă când nedesluşite melancolii bat în vitraliile sufletului. Şi cam aşa simt şi recentul volum scris de Elleny. Ca pe o nedumerire metafizică, ca pe o durere nedesluşită pentru că nu înţeleg încă lumea din care am sosit dar nici pe cea în care am ajuns, că întrebările sunt încă multe, răspunsurile nu sunt tocmai la îndemână iar calea pentru a le afla este grea şi doar un fel de asceză a gândirii mă poate ţine pe drumul bun. Aşa gândesc eu care am mai bine de cinci decenii în plus faţă de ea. Dar asta doar pentru că poeziile pe care le citesc mă determină să gândesc astfel. Şi mă mai întreb şi cum de este posibil!? Să fie oare sufletul, acea scânteie nemuritoare din noi, mai accesibil pentru ea decât pentru mine!? Nu ar trebui să mă sperie, ci doar să mă facă să gândesc mai profund. Da, este posibil, pentru că, aşa cum am spus mai înainte, Elleny mai poartă încă aripile de lumină, pe când eu le-am pierdut de mult…
Iar ea se poate întreba: Când oare, dintre stele, încep să coboare/ îngeri şi oameni, cortegiul divin?… Când oare, plângând din cerul senin,/ la fiecare treaptă mă doare un spin?… Când oare, dintre frunzele de-arin/ Voi strecura şi eu simţirea-mi muritoare? Dar eu, cel care citesc, aş încerca să răspund? Poate că nu, dar aproape nici nu mai contează atâta vreme cât întrebarea îmi răscoleşte mintea căutând un răspuns. Poate numai atât îmi este dat pentru a fi mai înţelept sau cine ştie, poate mai bun… Chiar dacă: Eu aşteptam vioara -/ un timp care încântă,/ un timp care îmbie… / Dar simt/ că nu mai vine/ ca şi-n alţi/ ani/ la mine/ primăvara !
Uneori Elleny ne seduce cu muzicalitatea versurilor care parcă valsează într-o perfectă înlănţuire ritmică şi prozodică: Din văzduh acum cobor/ pe o frunză de arţar;/ pe-al cerului covor/ trecând zborul tău hoinar. Convingându-ne astfel că poezia ei nu este doar, cum din păcate întâlnim de mult prea multe ori, o înşiruire circumstanţială de sonorităţi şi metafore împrumutate.  
Iar dacă lucrurile vi se mai par încă simple să ne oprim puţin la această întrebare: Nu mă întreb cine a îngrijit răsadul munţilor/ şi nici cum au crescut/ sau ce se va întâmpla când vor îmbătrâni,/ci doar:de ce? Sau poate că este mai bine să ne prefacem că nu am văzut-o, fiindcă de înţeles este ceva mai greu. Şi, nu de alta, dar dacă ne-ar cere cineva să răspundem, nu am fi deloc în cea mai fastă zi a vieţii…
Dar la asta ne-am gândit: Stau zeci de păsărele./ E încă ger şi-mi vine/ să mă dau/ lor, pâine/ dacă sunt. Sau poate că nici la aceasta nu este bine să ne gândim… Fiindcă, cine ştie, am descoperi că am fost pâine dar nu am înţeles dăruirea şi atunci am avea un adânc sentiment al inutilităţii. Poate chiar şi o vină…
Şi, pentru a nu te tulbura prea mult cititorule, poate ar fi bine să te las pe tine să mergi mai departe. Vei avea ce descoperi! Unul din primele lucruri fiind că de prea multă vreme umblăm orbi, nu pentru că nu am vedea, ci pentru că lumina este prea puternică.
Elleny augmentează volumul cu câteva reproduceri ale tablourilor sale. Şi bine face pentru că există o îmbinare perfectă între cele două forme de exprimare astfel încât mesajul culorilor devine congruent cu acela al cuvintelor. În fond aşa şi este normal, dat fiind că, în sine, creaţia este unică şi perfect logică.
Coperta cărţii ne pune la încercare acuitatea observaţiei jucând cu o imagine ce tinde să se dilueze între o reprezentare florală sau una, tulburătoare, care dă fiorul începutului. Da, exact acela pe care oamenii de ştiinţă îl numesc explozia primordială iar slovele biblice prin fiat lux. Şi una, şi cealaltă, prea mici pentru a cuprinde evenimentul de proporţii cosmice, acela care este şi leagănul a tot ce există acum, adică viaţa aşa cum o înţelegem noi, dar şi alte forme pe care, foarte posibil, nu le vom putea niciodată înţelege fiind ele rodul Inteligenţei Supreme. Mai are şi reprezentările foarte bizar colorate ale unor piramide înconjurate de o vegetaţie luxuriantă. Adică exact invers de cum ştim noi că stau lucrurile cu piramidele despre care avem cunoştinţe. Doar că ea le numeşte „piramidele din Atlantida” şi luând în calcul cele spuse mai devreme, mai că îmi vine să cred că are perfectă dreptate. Măcar pentru faptul că avem nevoie de un astfel de mit al unei alte umanităţi. Dar nici să nu uităm că miturile au fost cândva istorie. O istorie uitată, rămasă doar în străfundurile memoriei afective şi accesibilă prin alte mijloace decât cele senzoriale, doar celor aleşi.
Cât despre bogăţia coloristică a peisajelor sau a compoziţiilor florale, cred că ele reprezintă mijlocul perfect pentru a exprima curăţenia sufletească şi candoarea atât de necesară aceste vârste biologice.
Volumul mai cuprinde şi câteva proze scurte, emoţionante prin delicateţea, eleganţa şi farmecul lor ingenuu, exact aşa cum ne-am dori să scrie orice copil. Fiindcă astfel, prin sinceritatea lor firească şi prin generozitatea sufletului lor ne pot convinge că raiul există totuşi. Iar dacă în noi, cei care ştim că am lăsat răutăţile vieţii să-l spulbere, înţelegem că nu timpul, ci slăbiciunile noastre au făcut aceste ravagii, vom fi capabili de încă o secundă de fericire, de speranţă şi, cine ştie, poate aşa ni se va mai ierta un păcat dobândind, probabil, dreptul la încă o secundă de mântuire. Şi asta se va întâmpla fără ca Elleny să ştie. Dar nici nu cred că o interesează. Îngerii nu fac daruri pentru a fi lăudaţi. Aceasta este menirea lor!
Mihai BATOG-BUJENITA
Un înger în raiul poeziei, 2013
 
 Calligrafia della luce astrale
 Figlia del terzo millenio, Elleny Pendefunda è nata a Iaşi,  capoluogo di un’antica provincia romena, la Moldavia, che ha dato al nostro paese tantissime personalità della soria culturale, letteraria ed artistica, a partire da Mihai Eminescu fino ai musicisti di portata europea Ciprian Porumbescu,  Georges Enesco, e ai pittori Ion Andreescu o Stefan Luchian.
Elleny esordì ai soli 9 anni con un volume di poesie, Răsărit de curcubeu (Spuntar d’arcobaleno), seguito nel 2011 da Îngerul meu (L’angelo mio) e nel 2013 dal volume Poemele luminii (I poemi della luce), Editura Contact Internaţional, Iaşi, 2013, 164 p., dal quale vengono tratte le poesie dell’antologia con cui chiude questo libro. A 12 anni, la più giovane poetessa della Romania, è anche e soprattutto la nostra più giovane pittrice. Elleny ha bruciato le tappe dei 18 – 20 anni come ogni enfant prodige ed è già una piccola star locale, nazionale e internazionale, soprattutto per i suoi quadri :  6 mostre personali, delle quali una nel 2012 negli Stati Uniti alla Contemporary School of the Arts Gallery, Washington. Un noto pittore romeno, residente nella capitale nord-americana, Dan Cumpătă, considera Elleny The Painter of Cosmic Light, e continua così : « Nella sua pittura la luce diventa  tangibile e materiale, come qualcosa che  rivela se stessa in particelle galleggianti di polvere. Cattura il sentimento del ritmo e dell’atmosfera,  a colori preziosi, tramite un innocente ma intenzionale tocco di pennello ».
Il più recente volume di poesie a cui ci riferiamo sembra scritto dall’eroe emblematico di Saint-Exupéry, doppiato da un angelo dotto e allo stesso tempo custode onnipresente e guardia di corpo di Elleny. L’innocenza dell’immaginario, l’illibatezza dell’universo vanno di pari passo con l’intelligenza di uno spirito irrequieto e investigativo che  non gradisce ciò che Flaubert chiamava idées reçues. Elleny ha la virtù di scoprire da sola i miracoli del mondo,  elogiala Grande Creazione, insieme alle piccole-grandi cose e creature,  al primo posto, la dolcissima mater, per prendere a prestito le parole di Quasimodo, poi  stagioni e feste natalizie,  elementi naturali e paesaggi,  altrettanto mirabili. Come nei suoi quadri figurativi e non, ma fortemente simbolici, le luci e le ombre del mondo visibile ed invisibile vengono trasfigurate dalla poesia in  proiezioni metafisiche.
Le parole-chiave, ricorrenti nella poesia di Elleny come in quella dei suoi predecessori filocalici tipo Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Alexandru, Lidia Stăniloaie, Daniel Turcea  sono Angelo, il Nostro Signor Gesù, Dio,  lo Spirito Santo. Queste sacre entità diventano altrettante occasioni  per interrogarsi su se stessa, sul mistero della nostra esistenza, “ per essere a Dio/lo specchio”.
Non mancano, naturalmente, il volo, il sogno e l’arcobaleno come inesauribile fonte ispiratrice di poesia : «  Quando arrivo ogni volta/dal sogno che sempre si ripete/rivelo un battesimo/ nonché un mondo che si apre/nel mio volo da cui/ perfino il lume/lo puoi vedere solo se lo vuoi vedere/quantunque i tuoi occhi abbracciassero ». Questo non toglie la lettura delle Sacre Scritture, un’altra fonte favolosa d’ispirazione poetica e di fede cristiana di Elleny Pendefunda, che rimarcano come la bellezza artistica significhi etica ed estetica, imperitura luce divina ed eterna luce astrale.
Insieme a Elleny Pendefunda e in presenza dei suoi quadri e libri di poesia, quasi spontaneamente ci viene in mente l’ultimo verso dell’Inferno della Divina: “E quindi uscimmo a riveder le stelle”, lo stellato cielo notturno dell’altro emisfero che si affaccia a Dante e Virgilio come pura felicità dello sguardo. 
Geo VASILE
L’alveare d’oro dell’invisibile – 150 anni di poesia romena da Mihai Eminescu a Elleny Pendefunda ⁄ Stupul de aur al invizibilului – 150 de ani de poezie românească, Calligrafia de la luce astrale, Editura Contact international 2013
 
Ce înseamnă, m-am întrebat de curând, să locuieşti sub aceeaşi boltă înstelată a artei, tu şi ai tăi, să respiri adică, să te mişti, să visezi, că te bucuri şi să te întristezi, sub semnul unui destin comun asumat. Devin, astfel, banalele întâmplări ale zilei un ritual, începând cu acela al întâmpinării soarelui, dimineaţa, ca-n confreriile pitagoreice, cu versuri şi cântece? Capătă ele, pentru tine, un ritm şi un sens, un sunet aparte, elevate, dincolo de haosul şi larma din juru-ţi? Te regăseşti, aici şi acum, ca un altul, un oaspete, un emisar al unei mirifice, mitice Atlantide, din zgârcitele dezvăluiri platoniciene? Un conectat la muzica sferelor? Un luminător? Întrebările acestea mi le-am pus când, în rafturile bibliotecii mele de poezie, la numeroasele volume ale lui Liviu Pendefunda, le-am adăugat pe cele ale doamnei sale, Julieta Carmen, apoi, sosite într-o precipitare ameţitoare, ale mezinei Elleny. Mai ales cărţile scrise şi desenate de aceasta din urmă m-au fascinat. Ochiul ei atent investigator, matur precoce, larg deschis către lume, către corola ei de minuni, dar şi către resorturile intime, adesea tragice, ale acesteia. Răspunsurile pe care, cu înţelegerea şi puterea vârstei sale fragede, şi le dă, ni le dă, se convertesc, iată, miraculos, în cuvinte şi culori de o cuceritoare prospeţime Este aceasta, mă întreb acum din nou, o recompensă, o fericire, ori o povară, prea de timpuriu asumată? Premiul, cununa, pot fi de lauri, dar, doamne!, şi de spini. Deschid cărţile cu versuri şi picturi ale lui Elleny Pendefunda, Răsărit de curcubeu, Îngerul meu, Inimă de înger, Poemele luminii,la care se adaugă, ca un dar al acestei primăveri, trei volume „de buzunar”, cu texte mai vechi şi mai noi, Fluturele înnodat, Haos şi lumină, Foc angelic, cu sentimentul pătrunderii într-un templu tainic, sfinţit de apa curată ca lacrima a nevârstniciei. Şi cel al unei aventuri insolite a propriei fiinţe. Căci de pe platforma mişcătoare a celor aproape opt decenii de viaţă, întorc ocheanul aducător către străina şi îndepărtata Elleny şi, dintr-o dată, către providenţiala prietenă şi colaboratoare întru feeria şi coşmarul, bucurile şi suferinţele Poeziei. Mă simt părtaş la exuberanţa şi îndoielile ei, la jocul poznaş şi îngândurările, veselia şi spaimele ei. Spaime, căci găsim în versurile acesteia parcă şi o premoniţie a unei apăsătoare răspunderi. „Flori, ape, brazi, stânci, animale,/ zăpezi şi focul din sobiţă – eu simt o stare care mă frământă” (Mocăniţa); „Şi sunt atât de speriată:/ în mine e un cânt/ care nu ştie cum să zboare” (Non-Curaj). E o incipientă conştiinţă a limitei: „abia-nţeleg neînţelesul” (La cules), sunt şi nelinişti legate de mica şi fragila-i experienţă de viaţă, de presimţirea unei ireparabile pierderi, a copilăriei pe care, zice, „o simt, dispare” (Ghicitoare), a primăverii care „simt/ că nu mai vine” (Cresc), cu toate ale ei, „pitici, balauri, zâne/ pe care le zăresc din ce în ce mai rar” (Copilărie). Dincolo de evenimentul strict biografic, apar abia bănuite, confuze, senzaţii privind reaua întocmire a lumii acesteia, trădate de frânturi de vers: „Vulcani şi tornade – / cerurile goale,/ zilele-s aproape noapte/ şi îngerul mă doare” (Inimă de înger), ca şi de înfrigurate cromatici acrilice din tablouri precum Planete în delir ori Apocalips. Sunt noian de întrebări şi aşteptări, ca să spunem aşa, major existenţiale, exprimate fără fasoane şi naivităţi trucate (De ce?). Sunt de asemenea nu tocmai măgulitoare pentru noi avertismente: „Din clipa în care ne veţi lua şi umbra/ nu vom şti/ în ce direcţie curge râul/ şi mugurii se vor opri” (Strada). Dar ne întâmpină şi vindecătoare, reconfortante desigur, certitudini: „Eu cred în tine, Doamne,/ eu cred în univers, în soare şi în stele/ în lacrimi şi în păsărele, în frunze înviate după toamne/ în prag de primăvară” (Dumnezeul celor vii); „Eu am crezut, de-aceea am aşternut cuvinte/ şi culorile le-am amestecat în curcubee” (Domnul meu, Isus), o siguranţă privind destinul benefic propriu: „M-am oprit împlinită de o tandră frumuseţe” (De ce?); „ştiu că eu adun în mine/ iubirea, lumea, dar şi duhul/ ce mă îndrumă…” (Roata olarului); „Nu-s singură ci-nconjurată/ Mii de copii mă însoţesc” (Deschide pădurea); „Eu ocrotită-s de ape şi cuvinte” (Cântul).
Încerc să găsesc explicaţii cu privire la ecoul de excepţie al demersului tinerei creatoare ieşene în orizontul de aşteptarealreceptării contemporane. Ce ne spune ea? Cu ce ne-a cucerit? Una din explicaţii, la îndemână, este aceea că ne oferă generos cheia către un paradis pierdut, după care toţi suspinăm, către care toţi năzuim şi pe care îl recompunem cu greu, incomplet, doar din cioburi de vis: paradisul copilăriei, vârsta aurorală căutată, cu atâta înfrigurare, de Eminescu în Trecut-au anii, Fiind băiet păduri cutreeram, O, rămâi…, vârsta iniţierii, prin comunicare şi comuniune nemijlocită cu natura, în tainele lumii, când puteai auzi „cum creşte iarba”, iar în unduirile ei „mersul cârdului de cerbi”. Vârsta binecuvântată când poţi întâlni un înger „pe cărarea unui cărăbuş” (Îngerul meu). Vârsta fiinţei noastre autentice, necontaminată de aluviunile timpului. Poezia lui Elleny Pendefunda ne oferă şansa pătrunderii directe în acest paradis, în miezul lui palpitând, viu şi plinar. Iat-o scăldându-se „în troiene şi ger” (Sub omăt), coborând lejer din văzduh „pe o frunză de arţar”, petrecând alături de libelule „cu-aripi albe, de cristal” (Paharul din văzduh), stând de vorbă cu soarele (Răspunsuri), cu peştii (Sunt pescar), cu fulgii de primăvară, făcând schimb de daruri cu păsările cerului; dorindu-se cuminecătură pentru ele (Pâine), cerşindu-le aripi pentru „o cât mai lungă călătorie” (Libelula), înfrăţindu-se cu „sărmanii copacii” mutilaţi, suferind pentru „colinele dezgolite” de indiferenţa şi turpitudinea noastră, (Balada copacilor). Nu de puţine ori îşi gândeşte propria-i existenţă în termeni ai naturii ce o înconjoară: „Simt în mine ploi mărunte” (Alt anotimp), „fruzele se înfioară/ în adâncul sufletului meu”, „valurile bat/ în adâncul trupului meu” (Frunze şi cocori). Poeziile şi tablourile lui Elleny Pendefunda sunt, indiscutabil, ale unui autor-copil. Un copil care îşi înţelege, printr-o superioară intuiţie, condiţia proprie: „copil purtat în ghiare/ nu de un vultur ci de-un porumbel/ uriaş precum e gândul bun” (Chip de foc), copil atât de liber şi atât de implicat, cu o frumoasă metaforă ce-i aparţine, un „fluture înnodat”. Un copil care ştie să ne explice aceasta pe înţelesul nostru. Ne-a citit, ne iniţiază, ne previne: „Să-mi înţelegeţi cântul doar de voi depinde” (Cântul). Câteodată, ea e şi dincolo de înţelesul nostru. Stau descumpănit în faţa unui firav buchet lexical numit Timp şi nu ştiu în ce cheie să-l citesc. În cheie ludic-amuzantă, ca pe un şotron de cuvinte? În cheie gravă, ca pe un sobru-sibilinic mesaj încifrat? Iată: „Lacrima arde/ pe ceasul lumii.// Şi răceşte/ soarele,/ care/ încălzeşte/ castane coapte”. Tare mă tem că gândul acestei fetiţe bate mult mai departe şi mult mai profund decât mintea noastră tocită. Şi că stăruinţa ei în curată credinţă îi oferă un suport mult mai solid decât bâjbâielile noastre sofisticate. Dincolo de toate acestea, Elleny rămâne egală cu sine însăşi, eleva cu codiţe de la şcoala Junior, declamându-şi în versuri dragostea pentru toţi de aici (colegi, directoare, învăţătoare), afişându-şi în acelaşi timp, atributele vârstei şi preferinţele, cu o cuceritoare candoare: „Dar cel mai mult doresc/ Să mă joc în curte şi pe coridoare”(Primăvara), puştoaica de pe strada Armeană a Iaşilor, din drumul spre Bucium, ori de pe malurile lacului Bicaz, şi, deopotrivă, „copilul universal” ce transpare în fiecare autentic creator. Succesul (lansări, expoziţii, recenzii, premii) n-o pervertesc, nu adaugă nici o notă falsă în cântecul ce ni-l propune, imperturbabil, în continuare.
Indiscutabil, destinul lui Elleny nu poate fi gândit în afara destinului celorlalţi doi creatori din familia Pendefunda, mediu propice în care s-a format şi se perfecţionează. Destine umane şi artistice unite între ele prin fire vizibile ori vase capilare secrete. Temei recurente a îngerului ocrotitor, despre care s-a vorbit atâta, i se alătură tema mamei, ambele desigur fireşti în versurile poetului-copil. În volumele lui Elleny sunt numeroase poeme (Ziua mamei, Îngerul şi eu, Mâhnire, Visul, Ghicitoare, Viscolul de fulgi, Pe curcubeu, Pace şi cuvinte, Harul Mamei, Omilii, Mir) în care mama apare în cele mai diverse ipostaze. În ritualul domestic obişnuit, caldă prezenţă, cu lecturi din poveşti şi pregătiri de seară pentru culcare: „măicuţa mea care m-aşterne-n pat/ precum o păturică de culori şi fructe dulci”, oglindă fidelă în efortul de autocunoaştere: „Mă gândesc mereu/ la mama: cine sunt?”, sfătuitor într-un început de nu tocmai uşoară ucenicie: „Bucură-te, mamă, mă-nveţi cum să trăiesc/ şi-n paşii mei cu mintea te ascult/ precum şi-n lumea noastră ca-n ceea de demult/ urmează ucenicii cuvântul ce-l primesc”, părtaş la tainele cunoaşterii şi ale creaţiei: „Am ascultat cu tine/ lacrimi de înger seara cum cad/ şi-am ştiut că sunt/ picături de credinţă/ ce m-ar putea transforma/ în zbor de aripi line/ şi-n versul cel mai pur/ sufletul tău să-l scald.// Bucură-te, mamă;/ am strâns într-un pahar/ dragostea ta/ şi lumea dimprejur/ orgolii şi-umilinţă”, izvor de siguranţă şi izbăvire prin credinţă: „Când, mamă, eşti în preajma mea/ nu mă mai tem de nimeni şi nimic/ E ca şi cum ar fi Isus/ în barca în care m-ai suit”, martor şi participant la marea împlinire a primirii Mirului Sfânt: „Azi e marea sărbătoare/ când/ mama se bucură în duh/…/ Priveşte, mamă,/ simt Duhul Sfânt cum vine!”…
La capătul investigaţiei mele, căpătând ea însăşi, pe alocuri, valenţele unui drum iniţiatic, prin arcane de vers, până în preajma ferecatelor porţi ale Misterului, cu cordială uimire şi tandră invidie privesc, iată, cum din lumea noastră ceţos-prozaică se ridică şi stăruie în clară lumină, într-o demnă şi calmă sfidare, o familie de poeţi. Trei destine ce nu pot fi gândite şi înţelese decât împreună, împlinite sub nobila, nordica zodie a lirei: Liviu, Julieta Carmen şi Elleny Pendefunda.
Doru SCĂRLĂTESCU
Trei destine sub zodia lirei, Cronica, iunie 2014
 
Trei cărţi de referinţă pentru generaţia mileniului trei. Acest fluture înnodat al liricii româneşti, laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor la debutul său – la nici 9 ani – lansează acum  o trilogie editorială însumând cele mai frumoase poeme ale copilăriei, selecţie din primele sale patru volume care au avut un succes fulminant atât la cititori şi jurii cu prilejul târgurilor de carte diin ţară şi străinătate cu o distribuţie de mii de exemplare (Fluturele înnodat ), poemele închinate Duhului Sfânt, lui Isus şi Sfintei Fecioare (Foc angelic ) şi un volum de eseuri, proză fantastică şi poeme în proză (Chaos şi lumină ). Multe personalităţi ale culturii din România, Italia sau Statele Unite s-au aplecat asupra scrierilor sale ca şi a ilustraţiilor ce au devenit simbiotice cuvântului.
Poezia a fost pentru umanitate, în străfunduri ale istoriei, supapa cea mai convingătoare şi mai cuprinzătoare prin care lumea se îndrepta spre rotunjirea spiritualităţii sale; poezia e formă veche de comunicare, cândva la îndemâna iniţiaţilor şi a iluminaţilor, comunicare cu zeii şi cu natura, comunicare ce fascina, impunea, motiva, re-ordona lumea; poezia a fost cândva totuna cu mitul şi cu proiecţiile imaginare multiple ale unei lumi ce a înţeles de la început universalitatea acestui gen de limbaj, universalitate regăsită în muzică şi în pictură. Poate şi pentru acest motiv (încorporat genetic şi grav de tânăra Elleny Pendefunda) sunt de acord cu afirmaţiile lui Constantin Dram că multe dintre poemele sale surprind prin laconism, prin formula maximului de semnificaţie în cadre restrânse, prin provocarea imaginii dominante.
Primul volum, Fluturele înnodat, apărut anul acesta, reflectă o tematică care se îndepărtează de copilărie spre adolescenţă, cea specifică unei perioade din viaţă deschise cu toţi porii spre frumuseţea unei lumi crezute, încă, perfecte, sau aproape perfecte; micile drame nu lipsesc dar par a fi cu speranţe realiste repede depăşite: „Când te supăr, mamă,/ Sunt tare mâhnită/ Şi-n suflet mi-e teamă/ Că nu poţi fi ferită// De cei răi, de ploaie,/ Dar la gândul meu/ Inima se-nmoaie,/ Dor de Dumnezeu” (Mâhnire). Altfel, celor apropiaţi, anotimpurilor şi sărbătorilor dragi, basmelor şi viselor candide le sunt dedicate texte pline de fiori autentici. Un poem precum Îngerul şi eu este o dovadă că, în puţine dar fericite cazuri, revelaţia divină consună cu cea poetică: „într-o zi am luat/ un pahar gol şi l-am/ pus pe pervazul de la/ geam.// când seara a venit/ mama mi-a citit/ o poveste// şi am auzit/ căzând un strop de apă.// Dar ploaie nu era…/ ci-un strop de lacrimă/ a unui înger.” Şi dacă precocitatea este un dar al lui Dumnezeu pentru cei aleşi, stăpânirea cuvintelor, deosebind vorba de cuvânt şi alintând cu siguranţă adevărul, nu mă tem să afirm plenaritatea unui poem precum  ”Niciodată acum”, subtil şi profund totodată: ”Niciodată acum/ voi merge unde am fost/ un strop de lumină// Simt niciodată în mine/ oceanul de ploaie/ de care acum mă anină.// Gând mă duc şi rămân gând./ Ard în cer şi zbor în tină./ Voi fi fost odată – oricând.” La doar 13 ani, Elleny Pendefunda ştie deja despre scânteia de dumnezeire care ne animă şi care, într-un târziu, se va întoarce la izvorul Luminii. Gabriela Hurezean scria pe drept că are o bănuială: această copilă are îngeri ca parteneri de joacă.
La drept vorbind, Elleny Pendefunda se joacă pur şi simplu, uneori în stil avangardist, construind simplu rime, folosind ca material pe care-l modelează nu plastilina sau lutul, ci cuvintele asemenea culorilor; numai că, tot lucrând pe seama cuvintelor, lăsându-le să se ordoneze, să sune, să genereze sens, atinge note de sensibilitate în direcţia melancoliei, a unor nelinişti trăite în afara descompunerii raţionale a unor motivaţii. În fapt, cum o apreciază şi Liliana Scărlătescu, frizând ideile Anei Blandiana, ea nu este tentată, nici din motive livreşti (oricât de vag bănuite), nici de cauze care ţin de un anume bovarism, întâlnit adesea şi la consacraţi, să-şi mistifice identitatea; altfel spus, nu vrea să fie altfel decât este. “Ca şi cum aş fi/ eu însămi ceva nevăzut/ m-am întins între aripi/ între razele care vin,/ alunecând ca un peşte.// Şi sufletul meu, catarg/ al unei corăbii care curge/ într-un ocean plin de lumină/ ascunde/ vocea care mă-nsoţeşte.// Frunzele se înfioară/ în adâncul trupului meu/ şi îngerul mă ocroteşte.// Valurile bat/ în adâncul trupului meu/ şi îngerul îmi povesteşte.”(Frunze şi cocori). Astfel această legătură magică glisează asupra creaţiei şi puterii de a reda un joc început din primii ani de şcoală şi fără îndoială că experienţa aceasta, a jocului cu cuvintele, este pentru Elleny Pendefunda una întemeietoare, un mijloc de a se cunoaşte şi de a se construi. Pe de altă parte, ar putea să confirme astfel că poezia este limbajul originar, al copilăriei şi al mitului. Fără să ştie de dezbaterile poeticienilor şi esteticienilor, autoarea pare să confirme o astfel de ipoteză. Îngerii au pensule, fluturii visează şi copiii scriu poeme remarcabile: “Sunt un fluture-nnodat/ căci zborul meu e-n nod./ Aripile-mi ajută la-notat / în aer şi în vid, în tot.” şi încheie “Iar timpul trece colorat,/ un viermişor născut să rod/ cuvintele în lung şi-n lat/ şi să rămân în aripi nod.”(În aripi nod)
Dincolo de orice mimetism (nu se repetă clişee, nu se cade în muzicalitate stearpă, searbădă – şi cred că aici trebuie căutat semnul valorii acestei poezii), fetiţa de câţiva ani care a scris aceste versuri se apropie (ameninţător?) de nelinişti cosmogonice, scrie Liliana Scărlătescu şi împlinind lumina primită într-o filosofie a ei, izvorâtă dintr-o relaţie specială cu lumea divină. Volumul se încheie cu un text care ilustrează lapidara mea expunere “Dar farmece mai fac cu mine/pitici, balauri, zâne/ pe care le zăresc din ce în ce mai rar/  – ce ar putea să fie?,/ mă-ntreb şi n-am habar./ Şi simt în mine-o altă bucurie./ Văd aripi care-mi cresc să fiu eu înger./ Vioara nu adie, ci chiar spune:/ Păstrează clipa-aceasta de copilărie!” (Copilărie)
Incitantă şi inedită, poezia de inspiraţie religioasă din Foc angelic, cuprinde două secţiuni. Prima, Catehism sub aripile îngerului, un fel de ilustrare în cuvinte şi culori a lecturilor biblice. O metaforă perfectă, aici, este cea a fluturelui înnodat, în continuă zbatere a aripei-osana, închinată divinului : „Când puterile cerului se vor clătina / lumina soarelui şi a stelelor va fi un dar / în armonie şi iubire;// căci cum aş putea să stau aşa, / să simt în piept cum bate ca un far / oricare şi oricine?, // să-ntrebe inima, să nu îmi zbat / divinul nume îngropat şi-n mine? / să ştiu ce fac: că-n mântuire / voi fi mereu un fluture-nnodat” (Fluturele înnodat), o legătură bine venită cu primul volum al seriei. Însă poeta acceptă şi laudă deopotrivă divinul şi umanul, spiritul, sufletul şi trupul, viaţa cu tot ce presupune ea, fără să râvnească la nemurire, ci doar la cunoaştere: „Există o înţelepciune a iubirii/ încă de când plângeam în scutece,/ necunoscând ce-mpărăţii îmi dăruiaţi,/ tu, mamă,/ Tu, Doamne. ” (Psalm). Siguranţa apartenenţei la un tărâm magic dăruit cu har, deopotrivă de Dumnezeu şi de mamă o determină să scrie: Când, mamă, eşti în preajma mea/ nu mă mai tem de nimeni şi nimic./ E ca şi cum ar fi Isus/ în barca în care m-ai suit/ acum atâta timp, tu dăruidu-mi trup/ şi răsuflarea/ Spiritul de sus.(Omilii). La fel, ea însăşi urmând artele plastice, percepe magia lutului modelat de mâna olarului care, cum remarcă şi alţi cronicari, ne duce, şi ea, cu gândul la parabola taoistă a adevăratului rost al vasului – cel de a fi gol şi astfel, de a putea fi umplut: „Am stat lânga olar şi lângă roata sa. Şi-am înţeles de ce ascultă lutul/ gândul, dar şi mâna sa.// Rotind şi învârtind ridică / un vas rotund, perfect, subţire/ din aer să adune-n el o parte mică,// aşa cum ştiu că eu adun în mine/ iubirea, lumea, dar şi duhul / ce mă îndrumă în a face numai bine.”(Roata olarului). Alegorii minunate întâlnim şi în Secretul bunului stăpân, Rod sau Paznicul.
Dumnezeu este mereu o noutate şi ne surprinde prin iubirea, puritatea şi gingăşia Sa infinită. Ce privilegiat poate fi acela care lecturează versurile unui copil în ochii căruia Îl poţi întâlni. Un preot cu un deosebit har scria într-o revistă, referindu-se la Elleny, că: “Întâlnirea cu acest înger divin, crainic al cerului, a trezit în mine chemarea sfântă de a tinde mai profund spre Adevăr, învăluit fiind de lumina divină.” Astfel întâlnim şi noi în cea de-a doaua secţiuni intitulată Rozariul Sfintei Fecioare poeme impresionante, creaţii emanate dintr-un suflet pur îndrăgostit de divin, şi sub impresia  înălţătoare transmisă de un răspuns timid la această sfântă provocare. Fecioara Maria este considerată o adevărată călăuză pentru tânăra adolescentă: “O călăuză pentru viaţă/  e cartea  ascunsului secret./ Ce mare taină-n paginile scrise/ demult de scribi şi de profeţi”(Călăuza) Relativa sărăcie a episoadelor evanghelice care o au în centru pe Sfânta Fecioară reflectă discreția şi smerenia exemplară care au caracterizat-o întreaga Sa existenţă pământească. Făptură de taină şi delicateţe, ea pătrunde în conştienţa lui Elleny Pendefunda pe cale orală, în biserică şi spiritual îi declanşează încredere, mister, dar şi neputinţă – senzaţia că mai are mult până la cunoaşterea pe care şi-o doreşte, simţământul tainei nedezvăluite, un vâl al lui Isis întrevăzut dar încă dens pentru ea: “E întuneric şi lumină/ în cărţile ce le citesc;/ simt lanţuri dispărând/ în nuanţele ferestrelor/ ce le pictez//.Pământul e minune,/ pădurile şi lacul;/ dar dincolo de ele/ pe tine, Sfântă Maică/ te-ntâlnesc.// Și nu-mi ajung/ cuvinele pe care le cunosc/ să le rostesc şi scriu;/ în Tine simt ceva/ neomenesc.”(Dificultate). Probabil că acest ciclu prefigurează noi descoperiri în planul liturgic mental al poetei care, cu siguranţă, ne va delecta şi pe viitor cu o poezie de sorginte divină.
Oricum, printre basme şi reverii, în care apar personaje ale universului real (mama, colegii, căţelul şi pisica, Moş Crăciun şi chiar Îngerul), Elleny Pendefunda construieşte miraje, cochetând cu sferele viselor, atrasă de farmecul în sine al cuvintelor, din care se va fi construind propria lume. Volumul Chaos şi Lumină cuprinde câteva proze scurte, emoţionante prin delicateţea, eleganţa şi farmecul lor ingenuu, exact aşa cum ne-am dori să scrie orice copil, dar unele dintre ele, fantezii incendiare pentru imaginaţia cititorului ne poartă într-o arie borgesiană, dacă nu sadoveniană, luând pe parcursul unora atitudinea lui Alice în Ţara Minunilor sau a Lizucăi în Dumbrava Minunată. Fiindcă astfel, prin sinceritatea lor firească şi prin generozitatea sufletului lor ne pot convinge că iadul din chaos se poate transforma în lumina raiului. Iar dacă în noi, cei care ştim că am lăsat răutăţile vieţii să spulbere uneori speranţele, înţelegem că nu timpul, ci slăbiciunile noastre au făcut aceste ravagii. Aş remarca Inorogul, Stupina, Iona, Visul din vis, Focul ding rădină, Lupul alb şi şobolanul cafeniu. Citind aceste proze şi cronicile din expoziţii, adevărate eseuri, vom fi capabili de încă o secundă de fericire, de speranţă şi, cine ştie, poate aşa ni se va mai ierta un păcat dobândind, probabil, dreptul la încă o secundă de mântuire. Aduc pentru exemplificare câteva argumente: “Explozii ale curcubeului dintre cer şi pământ par fulgere prin care descopăr în depărtare grădina paradisului. Mă mişc, pătrund între ape şi aripile mă ţin să plutesc înspre lumină. Şovăi. În jur e universul cu planete, păduri, catedrale şi flori. Simt că printre multele flori sunt şi crini, crini albi peste care cad petale din crengile de măr, fulgi sau steluţe aruncate de vânt. Nimicul nu-mi dă pace. Părcă el şi lumina sunt flăcări peste tot în grădină. Imaginile lor sunt forme, sunt fără contur… Sunt sigură că nu sunt altceva decât oglinzi şi că focul arde în mine. Şi caut; caut un loc în care să mă aşez, să pictez gândurile şi timpul pe care le găsesc jucându-se cu mine, aşa cum încă îmi place să fac pe plajă castele şi turle de nisip. (Focul din grădină).” Şi scrierea sa curge ca un râu ce tinde să devină fluviu, uimind cititorul avizat de proză cu modalitatea sa de a povesti, curat şi lapidar, creând imagini şi amintiri: “Şi doar ştiam povestea de Crăciun a spărgătorului de nuci, fredonam melodii din baletul văzut de mine de atâtea ori. Eram însă sigură că ce mi se întâmpla nu era un basm. Şi totuşi unde se ascunsese şobolanul cafeniu pe care îl tot căuta – cu ochii parcă ieşiţi din orbite, cu urechile lui mari, ridicate şi cu nările negre ca un tăciune – uriaşul alb de lângă mine ? Oricum nu ştiam ce i-aş fi putut răspunde. Aripi avusesem doar în visele cele mai înălţătoare, coroană îmi făcusem la ţară la bunici din florile culese de pe câmp, iar creanga de aur fermecată ruptă din alun o adusese Moş Nicolae în urmă cu ceva ani şi desăvârşise copila care sunt. Dar şarpele cu cap de lup? Istorie…”( Lupul alb şi şobolanul cafeniu). Folosirea descrierii, dialogul, monologul sau naraţiunea sub forma cronicilor antice, asociate parabolei, metaforelor, epitetelor şi personificării sunt doar câteva argumente în favoarea unei proze veridice, a unor crochiuri epice care se depărtează de poeta Elleny Pendefunda. Faptul că alegoria şi fantasmagoria însoţesc discursul schiţelor corect elaborate, cât şi eseistica plină de savoare şi documentare bibliografică o propulsează pe autoare spre eternul non multa sed multum.
Într-un final, se remarcă stăpânirea limbajului şi legilor prin care acesta se poate transmite prin cuvântul scris: “Într-o zi, cineva din neamul nostru va duce o fărâmă din mine oamenilor, cei care vor umple pământul alături de animale şi plante şi abia atunci vei înţelege că aşa sunt eu, iute ca flăcările soarelui; şi, deşi oricine mă simte, nimeni nu mă prinde şi nu mă poate opri. Asta încă de când mi s-a cerut să nu mai fiu himeră ci: să fie lumină!”(Fiat lux). Aşa s-a transformat tânăra scriitoare în fluture de lumină scuturându-şi aripile înnodate sub protecţia unui înger încarnat din chaos.
Carmen PALLADA
Sub lumina îngerului, Oglinda literara, 2014, 8, 152: 10285-286
 
 
[1] Sentimentul angoasant al lipsei de spaţiu personal in arealul creator, senzaţia acută de intârziere la „împărţirea cuvântului” (de aici şi denumirea sindromului – ”belatedness”, i.e. „întârziere”) a fost discutat pe larg de renumitul critic literar american Harold Bloom în cartea sa din 1973, The Anxiety of Influence: A Theory of Poetry / Anxietatea influentei. O teorie a poeziei. Aici, autorul analizează senzaţia de angoasă provocată de conştientizarea influenţei covârşitoare pe care textele scrise până la noi o au asupra propriei noastre creaţii, teama paralizantă că nu ne mai rămâne nimic important de spus.
[2]Vezi comentariile autoarei în volumul Îngerul meu, Princeps Edit, 2011.
 
Copiii nu fac numai lucruri trăsnite, ci şi lucrurideosebite.Elleny Pendefunda e un copil aparte, e un copil ce visează matur,e un copil cu o ima­ginaţie bogată,nu una debordând de infanti­lism, ci una fixată pe idei solide. antrenândîn spaţiul său liric şi jocurile copilăriei, darfără a face exces de ele. Dacă este să ne raportăm la vârsta ei, abia 13 anişori, produsul poetic rezul­tat e unul absolut extraordinar, arrticulat într-un limbaj estetic de excepţie, impresionând și prin suplimentul pictural inserat în cele trei volume Fluturele înnodat, Foc angelic şi Chaos şi lumină apărute la Editura „Contact internaţional”- laşi, 2014. Fanteziile ce compun imaginarul au far­mecul lor, nu se desprind numai din fanteziile copilăriei şi din magia lor, nervul mistic este cel ce întreţine respiraţia lirică, credinţa în Dum­nezeu e ecoul sensibilităţii sale. Nu ştiu cât de conştientă este Elleny Pendefunda de tot ceea ce scrie, oricum, lasă impresia că totul vine ca un dicteu, vine din lava nativă a eului ei supra­solicitat de întrebări mari şi mici. Orizontul ei de cultură e mult peste cel al copiilor de vâr­sta ei, acesta o aşează pe un suport de gândire organizat, disciplinat pe idei solide, venite prin lectură şi de la sine putere. Lucru impresionant. Deja stăpâneşte dispunerea oximoronică a ima­ginilor supuse efervescenţei lirice şi atunci când temele abordate sunt din zona copilăriei: cu basme şi poveşti, cu mici drame specifice vâr­stei, cu vise şi speranţe. Este evidentă şi slăbiciu­nea ei pentru pictură, aproape fiecare poem e schiţa unui tablou ce prinde viaţă abia sub magia cuvântului. „Dificultăţile” cu care se confrunta sunt fireşti pentru vârsta pe care o are, dar au și o aură de maturitate, ceea ce conferă textului un plus de consistenţă: „E Întuneric și lumină în cărţile ce le citesc; / simt lanţuri dispărând / în nuanţele ferestrelor ce le pictez. / Pământul e minune, / pădurile și lacul; / dar dincolo de ele / pe Tine, Sfântă Maică / te întâlnesc./ Şi nu-mi ajung / cuvintele pe care le cunosc / să le rostesc şi scriu / în Tine simt ceva neomenesc.”

Fragilitatea sentimentului exprimat dă încăr­cătură textului, chiar dacă la prima vedere pare atins de naivităţi, greutatea este dată de sinceri­tatea ce frisonează fiecare vers, ce încarcă fires­cul cu pioşenie. Portativul credinţei e mereu pre­zent în scrierile micuţei Elleny Pendefunda, indi­ferent că-i vorba de proză sau poezie, răspun­surile întrebărilor ce o frământă devin notele unei adevărate simfonii a unei inocenţe, min­tea ei pare a fi pregătită să găsească cheia enig­melor Universului: .Adunaţi-vă acum, colegii mei / şi ascultaţi Secretul Secretelor / care vă va da putere / să descoperiţi / în glasul îngerilor / Regina Universului / şi împreună cu mine şoptiţi: / învaţă-ne Cântul Adormirii Tale, / cuvintele tai­nice prin care / ne dai putere şi ne ocroteşti / din chaos cobori şi ne-nveleşti / cu a Ta binecuvân­tare / Din harul Tău ne dă câte o clipă / şi ca la îngeri măcar câte o aripă / de pace-n apa vie­ţii într-un pahar / adus / să umple lumea Fiului Isus / ca râul care marea o-nfiripă. / Cu calea ce ne-o dau, aşa, prin / versuri, / ajută-ne să des­cifrăm atâtea / înţelesuri, / pe noi ce căutăm , ce bâjbăim, / ajută-ne mai înţelepţi să fim / şi să ne alegem dintre mersuri / acela care să des­chidă şi să cânte / laolaltă / în cântul nostru bun / iubirea-adevăratâ! / Adunaţi-vă acum, colegii mei/ şi ascultați la ruga care-o spun…’

Poezia lui Elleny Pendefunda e acea melo­die diafană ce vibrează in sufletul fiecărui copil, numai că prin cuvânt ne este proiectată şi parti­tura. care este una cu adevărat poetică. Micuţa creatoare nu se opreşte doar la nişte versificări facile care să dea doar bine auzului. Lumina pe care o focalizează spre tot ceea ce scrie este una dirijată de forţa talentului, de bogata ei imagina­ţie, de fiorul liric ce-i atinge sufletul. Cu aceeaşi delicată expresie se opreşte şi asupra lumii pal­pabile, din ograda copilăriei: „şi dacă s-a întors / un cocostârc sihastru / din lunga lui călătorie / el mi-a adus în dar / cerul albastru / şi-o libelulă gingaşă şi vie./ La ciocul lui se-ngrămădesc / cosaşi şi libelule; / in mână mi se zbate / cu aripi nevă­zute / frumoasa libelulă / iar bunicu-mi spune: / Dă-i drumul ca să zboare / mai departe! / l-am dat. Şi-am plâns / toate au zburat – /doar amin­tire să rămână. / Şi dacă s-a întors / pasărea la gârlă / aripi de ce nu-mi dă şi mie / să nu mai ţin în mână / cu dor de zbor /firava libelulă, / cu ele să încep şi eu / o cât mai lungă călătorie”

Şi povestioarele din volumul Chaos şi lumină sunt scrise cu atenţie, au încărcătură emoţio­nală, nu sunt doar nişte compuneri improvi­zate, păţaniile ei sunt frisonate de sentimente curate, încorporate atent în materia textului. E drept, fără cine ştie ce construcţii narative solide, dar extrem de bine echilibrate. Şi expri­mările descriptive sunt bine aşezate în fraze şi, spre surprinderea mea, micuţa povestitoare nu umblă la cutiuţa cu dulcegării, cuvintele expuse în materia stilistică sunt sobre, dând bine tablo­ului ce se vrea pus în valoare. Uneori micuţa naratoare se foloseşte excesiv de culori pentru surprinderea naturii în spectrala ei frumuseţe, fără îndoială, are proprietatea nuanţelor la nive­lul unui artist matur, poate o mai atentă dozare a cuvintelor din gama cromatică ar da povesti­rilor o mai mare relaxare stilistică.

 

Lucian ALECSA

Focul inocenței, Hyperion, 2014, 32, 7-9: 193-194

 

Ca să-ți faci o imagine asupra ritmului interior pe care i-l ghicești lui Elleny Pendefunda nu ai nevoie de un volum sau măcar o plachetă. Mie mi-a fost de ajuns să deschid o revistă, Contact international (formatul, ritmicitatea, iconografia, machetarea îmi amintesc de ,,Lettre international”, gospodarită de B. Elvin), pentru ca la volumul 25 (nr. 127-130), adică cel prilejuit de ,,iarna-primăvara 201 5”, să mă întâmpine un grupaj de șapte poeme, agrementat cu reproducerile a două ferestre aparținând pictorului Aurel Stanciu. (De altfel 0 bună parte din paginile revistei este ilustrată cu aceste bijuterii plastice ale artistului bacăuan.)

Succesiunea textelor (,,Soarta?”, ,,Transformare”, ,,Un ochi”, ,,Înviere”, ,,Un peisaj”, ,,Înger în fluturi”, ,,Răscruce”) nu e accidentală. Aflată la vârsta metamorfozelor biologico-spirituale, poeta se așază de bunăvoie între jocul destinului și neștiutele ramificații ale acestuia, cu nostalgia paradisului pe cale de a fi pierdut: Îngerul meu, de ce/ te visez atât de rar/ nici animal, nici pasăre, nici peste/și mâna n-o mai tângui/nici brumă, nici rouă/ca la sfârșit de toamnă sau început de primăvară?” Pare prea devreme o rațiune nihilistă (nici …, nici), dar dacă iei în seamă demonstrațiile lui Solomon Marcus din ,,Timpul”, vezi că în jurul a 13 ani ne supunem unui dramatic joc al drumului în viață. Păzitorul divin se maturizează odată cu noi, inițiindu-ne în gesturi și acte imprevizibile: ,,Iar tu de soartă-mi spui:/de-acum tu ești ca mine/în lumea tuturor și-a nimănui”. Elleny are un refugiu – visul -, dar și pentru aceasta se cere o pregătire interioară. În oniric totul este posibil: aici ,,explodează lumina”, ,,drumul e-n valuri”, iar ,,Dincolo de munți sunt altii” și ,,dincolo de mare sunt altele”. Mineralul e distrugător (,,Azi-noapte piatra s-a topit/și cu ea întreaga planetă”), așa încât sulletul se agață de promisiuni: ,,Mi-ai spus ca dacă raze visez/mă voi transforma în soare”.

Principiul clepsidrei (aceste două versuri deschid și închid poemul ,,Transformare” e un laitmotiv implicit, dar și un reproș către generația care ar fi trebuit să o preia cu tot cu idealuri. În aceste condiții, arghezianul ,,Doamne, sunt fluture-nnodat” e o reîntoarcere la copilăria dintâi, unde fluturii (,,trandafiri ce zboară”) și petalele (,,aripi înnodate-n frunze”) sunt enigme mutate într-0 lume fără răspunsuri: ,,întreb pe cel care păzește poarta/de ce de-o parte-i dimineață,/dincolo e seară” (,,Înger în fluturi”); Virgula joncțională este nu atât adversativă, egală cu ,,iar”, cât opozițională, echivalentă cu ,,pe când”). Ca într-un cursiv epic, grupajul propus are și un deznodământ: în lipsa certitudinii preschimbarii în soare, poeta se resemnează cu un tărâm eminamente romantic (,,Va fi o vreme nouă, altă lume/ și raze de la astre să adun” – ,,Răscruce”).

Privilegiată de dubla apartenență – la artele plastice și la poezie -, excelând în fiecare în parte și îngemănându-le fructuos, Elleny Pendefunda este o certă promisiune a lirismului nostru, ilustrat de culoare, formă, dar și de un imaginar poetic de calitate.

Ioan Danila

Des-în-nodarea fluturelui,  Semn, nr.9-10, 2015, p.14